Cultura animi

Cultură, cultural, culturalism, culturalizare.

Cuvinte scrise pe o foaie de ziar, vorbe aruncate în vânt în diferite contexte sau ceea ce ne defineşte şi ne deosebeşte de restul regnului animal, ne face să ne dezvoltăm, să devenim mai buni, să descoperim compasiunea, empatia, iertarea, generozitatea, să evoluăm, să ne transformăm pe noi înşise şi lumea în care trăim. E clar. Şi rândurile mele tot sub semnul aroganţei prind contur.

Aproape toate activităţile unui individ pot fi considerate a fi un tip de expresie culturală. Suntem influenţaţi de locul în care ne-am născut, am fost crescuţi, educaţi. Ne încadrăm fiecare într-un model cultural care ne-a format. Am învăţat să facem lucrurile într-un anumit mod, să gândim într-un anumit fel. Ne încadrăm în tipare, respectăm tradiţia. Uneori e foarte greu să ieşi dintr-un tipar pe care îl simţi că nu mai e al tău, în care nu te mai regăseşti, ba mai mult îţi dăunează grav echilibrului sufletesc. Ce facem mai departe ţine de noi şi de alegerile pe care le facem. Putem rămâne captivi sau ne putem lărgi orizonturile. Putem să alegem să credem că floarea e trandafir pentru că e singura floare care creşte la noi în bătătură şi pe care o cunoaştem şi o recunoaştem după culoare, ghimpi şi miros şi să nu credem în existenţa niciunei alte flori sau să credem că orice altă plantă care face flori e doar o buruiană care nu merită demnitatea de a fi numită floare. Putem să recunoaştem o pată de culoare pe o pânză ca fiind cea mai frumoasă reprezentare a florii pe care ne-o imaginăm în adâncul fiinţei sau putem să-i negăm însăşi existenţa. Ţine de noi, de disponibilitatea fiecăruia, de curiozitatea fiecăruia, de dorinţa de a descoperi cât mai mult, dincolo de ceea ce ştim deja. Cu toată aroganţa din lume vă spun că nu ştim nimic şi că devenim tot mai săraci cu fiecare experienţă umană şi culturală pe care ne-o refuzăm.

Mă fascinează capacitatea copiilor de a pune întrebări, de la cele mai banale până la cele mai trăznite şi mai neaşteptate, voracitatea cu care vor să descopere şi să înţeleagă lumea. Bine, asta până când le stârpim această pornire aşa cum ne-a fost şi nouă stârpită. Nu e frumos. Eşti pisăloagă. Mai taci! Şi vor tăcea. Îşi vor curma curiozităţile şi vor lua totul de-a gata fără să se mai întrebe de ce? E foarte greu să reaprinzi scânteia care pornea motorul. E foarte greu să-ţi mai pui întrebări. Şi pentru că întrebările sunt grele şi pentru că nu mai ştim să căutăm răspunsuri. Şi uneori răspunsurile sunt şi ele grele şi enervante şi ne zdruncină credinţele şi atunci ar trebui să facem ceva. Şi să faci ceva e şi mai greu. Şi apoi? Ce-o să zică lumea?

Ştiţi ce fac copiii când găsesc câte o pietricică sau o frunză arsă de soare sau un con de brad sau o bucăţică de sticlă şlefuită de apă sau orice altceva pe care noi (de la înălţimea vârstei şi experienţei noastre) le considerăm prostii? Se bucură! Se bucură şi le adună şi le transformă în comorile lor cele mai preţioase. Şi le arată prietenilor lor şi se laudă şi ajung să se şi certe pentru ele pentru ca apoi să se împace şi să caute împreună alte şi alte comori. Aşa facem şi noi în paginile astea patru. Am fost norocoşi şi am găsit comori. Comorile noastre. Am găsit nişte oameni fantastici care şi-au lăsat copiii din ei să trăiască. I-au răsfăţat. I-au lăsat să pună toate întrebările din lume, s-au amuzat pe seama lor, au căutat împreună răspunsuri, încă le caută. Şi-au pus întrebările pe pânze, în culori, în desene, în cuvinte, pe scenă, în orice formă de artă. Şi noi ne bucurăm. Şi, aroganţi, ne lăudăm cu ele. Vi le arătăm şi vouă. Suntem arogant de generoşi pentru că vrem să vă facem părtaşi la comoara noastră. Vă dăm şansa să fie şi comoara voastră şi să vă bucuraţi.

Şi? Lumea ce-o să zică? Sigur că lumea va fi acolo cu ochii şi gura pe noi. Că ce e aia? Că ce e ailaltă? Păi asta e artă? Păi aşa se face dom’le? Şi zău că m-aş bucura. Ar însemna că începe lumea să-şi pună întrebări. Chiar dacă la început aceste întrebări nu sunt chiar întrebări ci conţin în ele adevărul absolut despre artă din cele mai vechi timpuri şi până-n veacul veacului ce va să vină şi evident că nu reclamă un răspuns, daaaar e un nou început. Chiar şi pentru lume. Şi încă o aroganţă şi încerc să mă opresc. Încerc. Vă spun un secret. Nu ne pasă ce zice lumea. Comorile noastre sunt comori adevărate. Căutate cu grijă, cu atenţie, alese pe sprânceană. Sunt comorile care ne fac viaţa altfel, ne deschid drumuri despre care nici nu ştiam că există, şi înăuntrul nostru şi înafară, ne învaţă să punem întrebări, ne (re)învaţă să vedem, să descoperim lumea (aia care conţine tot, nu doar aia care vorbeşte) şi retrezeşte în noi bucuria, aia adevărată, sinceră şi de nepreţuit. Şi mania de colecţionar, ca să fiu sinceră până la capăt.

Să zică lumea ce-o vrea, să ni se ducă buhul, să afle toată suflarea!

Luana Popa