O privire din interior

Cu Andreea Belu despre Sclavi

De cele mai multe ori vedem produsul final, în cazul nostru spectacolul. Ne place sau nu, alegem să-l revedem sau nu, ne vorbeşte sau nu, rămâne cu noi sau nu, dar rareori aflăm despre mecanica din spatele producţiei şi ce înseamnă asta pentru cei care îl realizează.

Andreea Belu este coregrafă și interpretă de dans contemporan. A făcut parte din echipa de creaţie a spectacolului Sclavi, semnând mişcarea scenică. Dincolo de a fi un profesionist prin excelenţă, Andreea Belu este şi un om deosebit de atent, sensibil şi un partener de discuţie extrem de generos.

Întâlnirea cu textul şi perspectiva unei noi colaborări cu Cosmin Panaite în calitate de regizor: „Mi-a plăcut foarte mult textul şi problema pe care o ridică, mi-a plăcut ideea că s-a pornit de la un caz real, dar ceea ce se întâmplă e o ficţiune care mi se pare că punctează mult mai mult esenţa lucrurilor, noţiunea de sclavi, felul în care ne sabotăm sau ne autosabotăm. Aşa că am spus da. M-a atras foarte mult subiectul şi lucrul cu Cosmin. Îmi place foarte mult vulnerabilitatea lui şi faptul că uneori arată această vulnerabilitate. Teatrul sincer şi teatrul actual e pentru mine sub egida umanului. Asta m-a atras.”

Coregrafie şi mişcare scenică: „Există o mare diferenţă între coregrafie şi mişcare scenică. Coregrafia presupune scrierea mişcării, asta fiind definiţia, dar coregrafia presupune ceva mai mult, nişte extratexte, momente care nu sunt înscrise în text dar care ajută la creearea atmosferei, la crearea subtextului, la evidenţierea esenţei, despre ce e piesa de fapt. Se poate apela şi la limbajul dansului, dacă e nevoie. Fiecare spectacol e total diferit, fiecare spectacol are nevoile lui, nu există două la fel şi nici două abordări la fel a aceluiaşi text. Iar mişcarea scenică se bazează mai mult pe un limbaj corporal. De exemplu, dacă conceptul e distanţarea, doi oameni care deşi sunt un cuplu cum e cazul acesta, vorbesc tot timpul din perspective paralele, nu se întâlnesc niciodată şi atunci pe asta se creează un tip de limbaj care poate să conţină reacţii, poate să fie şi mai ilustrativ, să conţină şi gesturi sau chiar un limbaj gestual al personajului – cum reacţionează el pe scenă, cum se aşază pe un scaun, ce obiecte are, cum se raportează la ele, care e ritmul în care o face. Cam asta e diferenţa dintre coregrafie şi mişcare scenică.

De multe ori coregraful vine cu inputul ăsta, el reglează anumite lucruri, curăţă, adaugă anumite lucruri, dar totul merge în virtutea esenţei piesei. Ce vrea spectacolul să spună dincolo de cuvinte? Cuvintele personajele, tot ce înseamnă verbal, raţional, de obiecei este un pretext pentru a crea o anumită stare, pentru a ajunge la oameni, un pretext nu în sensul de scuză, ci de media, e un canal. Tot ce ţine de mişcare într-o piesă de teatru, în orice fel de manifestare performativă, trebuie să fie peste ceea ce se poate spune în cuvinte, pentru că altfel devine pleonastic. Cred că ăsta e aportul semnificativ al mişcării într-un spectacol, cu asta vine mişcarea în plus.

Mişcarea şi coregrafia se construieşte în funcţie de spaţiu, de ceea ce imprimă spaţiul respectiv – e un spaţiu intim, e un spaţiu care presupune suprafeţe mari, e un spectacol pe implozie, e un spectacol care vrea să atragă şi să pună întrebări la care nu există răspuns. Toate elementele converg către esenţa spectacolului. Echipa creativă la asta lucrează şi fiecare pe părticica lui creează un tot care să dea acea esenţă către cei care privesc.

Indiciul că lucrurile funcţionează apare atunci când nici una din părţile astea, mişcarea scenică, muzica, spaţiul, textul etc nu se delimitează de celelalte. Nu funcţionează dacă vezi separat lucrurile, simţi că-ţi lipseşte ceva. Ele lucrează împreună.

În mintea mea ca privitor apare tot timpul întrebarea – unde e dansul – că văd mişcare scenică, deci clar e cu dans, cu mişcare, unde e mişcarea, că n-o văd. Asta mi se pare de obicei un indiciu foarte bun la tipul ăsta de spectacol, la alte tipuri, nu e neapărat un indiciu bun. Dacă reuşeşti să nu decantezi lucrurile, unde e muzica, unde e spaţiul, înseamnă că lucrurile se împletesc bine şi fin.”

Provocări:„Eu prefer spaţiul proximal, intimitatea, lucrurile foarte fine care pot fi percepute. Mi se pare că e mult mai aproape de experienţa ta ca privitor, ca om. Pentru mine asta e zona de confort. Dar ambele perspective sunt la fel de valabile. Provocări sunt în ambele tipuri de lucru. Aici provocarea a fost cum îl deschidem 360 de grade pentru public. Eu am lucrat efectiv la cum fac ca lucrurile să devină 3D. Hai să vedem cum transformăm totul într-o experienţă 360 din care lucrurile să fie vizibile parţial, dar să nu încurce, să nu mă frustreze ca privitor. Când eşti aproape cumva timpul se dilată şi pentru noi e o miză, ca timpul să nu mai conteze. Dacă e să fac racord ca privitor cu o experienţă din viaţa mea, conflictuală sau nu, doi oameni care interacţionează, niciodată gesturile n-au fost mari, vizibile. Am căutat firescul asta al felurilor în care se întâmplă lucrurile. E un alt pilon. Ce e uman în chestia asta, că umanul apropie, mai ales când proximitatea e atât de evidentă. În funcţie de coordonatele astea se creează lucrurile – distanţa dintre privitor şi ceea ce se întamplă e foarte importantă. Sunt nişte piloni în tot universul ăsta de variabile, orice poate să fie orice, dar cum faci selecţia… ce e coerent şi avantajos.

Ori piesa asta s-a vrut a fi o experienţă umană, nu neapărat un spectacol de privit. El funcţionează şi aşa, dar nu asta s-a vrut.”

Cu ce ti-ai dori să plece spectatorul:„O să dau un citat atât de clasic şi de adevărat, că a devenit un truism: spectacolele bune nu dau răspunsuri, ci pun întrebări. Îmi doresc să plece cu ideea că suntem buni şi răi. Fie că ne place, fie că nu. Suntem buni şi răi, mai ales răi, buni în anumite situaţii, greşim foarte mult, nu ne place să ne uităm la greşelile noastre, încercăm să ne justificăm şi încercăm să ne convingem înăuntrul nostru că e bine ce facem pentru că, tocmai conştiinţa noastră ne spune că greşim. Şi îmi doresc să plece şi cu ideea că teatrul nu trebuie privit neapărat de la distanţă, de pe un scaun, că experienţa asta e puţin diferită de aceea în care stai acasă în faţa televizorului şi primeşti informaţie pe orice cale, artistică sau nu.”

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – Sclavi de Maria Manolescu Borșa. Regia: Cosmin Panaite. Scenografia: Oláh Réka. Atmosfera sonoră: Oana Hodade. Mișcarea scenică: Andreea Belu. Grafică: Benedek Levente. Distribuţia: Horia Andrei Butnaru, Diana Lazăr, Costin Bucătaru, Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea.

Luana Popa