Caragiale!

Nu, nu încep acest gând aruncat în lume sub titlul “Caragiale” pentru a atrage atentia, nici pentru că astăzi trupa de teatru de la Suceava se întoarce de la Chişinău, unde a jucat “Întoarcerea acasă” şi “O noapte furtunoasă” la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Chişinău. Încep aşa pentru că vreau să vă laud “O noapte furtunoasă” montată de Mădălin Hîncu la Suceava şi aş vrea să spun atât de multe şi despre spectacol, despre atmosferă (a acestui spectacol şi deopotrivă a lumii din afara sălii de teatru, respectiv România 2022) si despre cum m-a atins ceea ce aşteptam sa fie încă o comedie banală (în cel mai bun caz), că de obicei …

Şi atunci vine: Caragiale! O incantaţie. Nimic altceva decât un cuvânt incantaţie.

Cuvânt esenţial în cultura română, care, fără să trebuiască să citiţi atâtea rânduri, ar trebui să spună că uite, nu suntem mai răi, dar nici mai buni, nu suntem lipiţi pământului, dar nici prea răsăriţi, suntem culţi şi nu prea citiţi, deschişi, dar prea deschişi pentru a fi şi civilizaţi, cinstiţi, dar descurcăreţi, patrioţi, dar demagogi, degrabă iubitori şi la fel de repede vărsători. Adică noi. Cui ii place, zice “Caragiale!” şi râde cu la fel de multă poftă ca acum un secol. Ce e rău în asta? Cine se întristează la comediile lui Caragiale (în caz că nu de cât de proastă e montarea spectacolului, ci pentru că a trecut deja un secol), capul sus şi haide că de mâine …

Să punem osul la treabă deci. Primul pas ar fi să vedeţi spectacolul. Merită. E o montare fidelă textului, fără aduceri nenecesare în contemporan, cu o scenografie care insuflă atmosfera caldă a mahalalei în care ne scăldăm şi în care personajele se vor mişca organic (aplauze lui Răzvan Bordoş). Singura abatere este inserarea Miticilor, care asigură debutul, interludiul şi finalul spectacolului, avatari ai altor texte ale lui Caragiale. Deşi rolul lor este unul utilitar, spectacolul ar avea mult de suferit în lipsa lor, deoarece ei creionează fundalul lumii lui Caragiale, insuflând astfel bietele personaje ale nopţii furtunoase cu un potenţial mai înalt decât al unor caricaturi de distrat boborul.

Potenţial pe care toţi actorii l-au luat în serios şi profitând de context au strălucit, nefiind doar personaje, ci încarnarea unor simboluri ale dramaturgiei româneşti. Până la acest spectacol nu văzusem încă un Caragiale în care să nu se vadă clar delimitarea între personaje principale şi personaje  secundare. Este uimitor cât de sus şi de egal valoric se menţin toţi actorii în acest spectacol.

Când intră Veta (aplauze Clara Popadiuc) aerul în sală îşi schimbă textura. Nu pentru că Jupân Dumitrache şi Nae sar drepţi ca la armată, gest care prin comicul său nu face decât să destindă puţin tensiunea. Ci pentru că privirea ei suverană când aduce celor doi tava cu mâncare mi-a oferit mie personal o explicaţie privind anduranţa poporului român. Da, Clara în rolul Vetei spune totul de la prima sa intrare in scenă, numai din atitudine şi privire, despre dispreţul femeii faţă de mitocani (precum cei doi care se îmbată în salon, din care unul e bărbatu-său), despre cine dictează cui, despre cine gândeşte şi cine ascultă. Dar îşi face cu demnitate datoria de soţie ascultătoare şi gazdă şi le aduce cina. O Veta infidelă (doar ştiţi piesa), dar pe care nu o judeci nici o clipă, fiind cumva sentimental complici cu trădarea ei, ca la o compensare naturală a dreptului la fericire a unei fiinţe superioare întemniţate pe nedrept de către o societate strâmbă.

Pe Jupân Dumitrache, lacom, limitat intelectual şi emoţional, mare amator de onoruri nemeritate, cu “prinţipii” multe şi răcnite şi apucături meschine, Cătălin Mîndru îl poate juca fără să-l diminueze, într-un mod ce scapă analizei. Nu mă întelegeţi greşit, îşi dă palme pe pântecul gol, strigă, se agită, se îmbată, smulge râuri de râsete din public. El, îmbogăţitul de mahala, este tot ceea ce promite, dar totuşi îl identifici mereu, inconştient, ca stăpânul casei, indiferent de ridicolul unei scene sau a alteia. Toate personajele, infuzate de talentul celor care le joacă, au viaţă proprie, dar ştii tot timpul cine e Jupânul. Oare o fi Veta săraca femeie obligată la maritiş, sau îşi merită soarta, cucerită fiind de splendoarea masculină îmbrăcată în bani şi prinţipii? Jupân Dumitrache, prin jocul magistral al lui Cătălin Mîndru, iese din costumul de carton al caricaturii şi devine uman. Şi realizezi cât de răspândit şi perfid este acest personaj şi-ţi mai pui o piesă în puzzle-ul istoriei noastre ca naţie.

Chiriac (aplauze Horia Butnaru), omologul Vetei, este bărbatul roman în absolut! Tânăr, frumos, puternic, loial (dar numai până la dragoste şi bani), fără urmă de empatie (şi totuşi omenos cu Spiridon), jovial, uşor de convins la un păhărel, respectă strict regulile (mai puţin atunci când nu le respectă), individualist (dar de încredere), degrabă împăciuitor la necazul altuia şi mânuitor de puşcă la necazul propriu. Şi, o calitate nu la fel de comună precum cele enumerate, ambiţios. Ceea ce ar putea ridica un dubiu asupra dragostei lui pentru Veta, aceasta fiind cu atât mai atrăgătoare cu cât este social superioară lui, trofeul perfect. Ei bine, jocul lui Horia nu lasă loc acestei ipoteze şi face deliciul spectacolului văzut în cheie de comedie romantică.

Nae Ipingescu (aplauze Alexandru Marin), jandarmul, este catalizatorul spectacolului. Beat de la început până la final, mai inteligent decât lasă să se vadă, docil, ineficient şi corupt, foarte versatil în a simţi de unde poate fi câştigat ceva, cu o umbră de principii totuşi, de o mare fluiditate etică, morală şi fizică, este peste tot şi nu face nimic. Devine cu adevărat eficient (şi asta din prietenie) abia în momentul în care treaba devine serioasă şi riscă să se lase cu omor, salvându-l pe Rică Venturiano. Alexandru Marin face în acest personaj probabil cel mai bun rol al său de până acum. Şi tot la ingredientele esenţiale ale acestui spectacol intră Spiridon. Spiridon făcut de Delu Lucaci este cel mai bun pe care l-am văzut vreodată. Spiridon pe care l-am mai văzut în alte montări este un personaj secundar de alergat prin scenă pentru a lega momentele între ele. De obicei inegal, jucat de un actor slab care îşi face treaba şi iese. Ei bine, din acest personaj schematic Delu Lucaci face, prin jocul său, un egal dramatic al lui Dumitrache, Vetei şi a lui Chiriac.

Apoi vine peste noi Ziţa (aplauze Cristina Florea). Ziţa este o furtună. Cu cât e calmul mai mare la vreun moment, cu atât va fi mai mare explozia. Nimic nu-i stă in cale. Femeie care ştie ce vrea şi ce nu vrea şi care rezolvă. Şi care, deşi nu are cu adevărat nici o decizie în puterea ei, pare că poate manipula elementele şi providenţa în a-şi atinge scopul. O fi personalitatea Cristinei Florea în spatele personajului? Pentru că textul e tot cel de la premiera din 1879. Ne întoarcem cu gândul la rolul femeii în istoria poporul nostru sau ne ducem cu simbolurile în universalitate? Cum doriţi. Că aşa-i la teatru. Fiecare alege ce-i place.

Şi furtuna vrea june prim, aşa că Rică Venturiano (aplauze Răzvan Bănuţ) va smulge aplauze, chicote, râsete (şi în jurul meu am auzit şi oftaturi) la concurenţă cu Nae. Şi el, ca şi Alex Marin, au avut roluri mănuşă în acest spectacol, ceea ce ii face atât de naturali şi savuroşi. Deşi pare mai uşor, e mai greu în cazul lor să îşi facă rolurile la înălţime, fiind mereu tentaţi să exagereze şi să lungească momentele în care sala răspunde entuziast. Ei (alături de Cătălin într-o bună măsură) sunt păzitorii liniei fine de demarcaţie dincolo de care atât comedia de situaţie cât şi personajele cad în derizoriu şi burlesc.

Ei bine, “O Noapte furtunoasă” montată de Mădălin Hîncu la Suceava este o comedie puternică, bună, care nu alunecă în tuşe groase, putând distra copios publicul fără să sacrifice arta actorului.

Caragiale! Ar trebui sa fie un strigăt de raliere naţională. Că pe pace, că pe răstrişte. El ne ştie. Suntem de-ai lui! Jupânul anticorp al sănătăţii noastre mentale.

“O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Mădălin Hîncu, Scenografie Răzvan Bordoş, Asistent scenografie Andreea Diana Nistor, Light Design Costi Baciu, grafică afiş Sebastian Raţiu, cu Cătălin Ştefan Mîndru, Alexandru Marin, Clara Popadiuc, Horia Andrei Butnaru, Delu Lucaci, Cristina Florea, Răzvan Bănuţ, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriţei

Dinel Dumitru Teodorescu 18.10.22