Ai plecat de aproape un an. Dar ai rămas. Ai rămas prin tot ce ai construit, prin tot ce ai sădit, prin tot ce ai spus, scris, insuflat. Nu pot vorbi de tine la trecut, continui să vorbesc cu tine, cu spiritul tău, cu energia, cu lumina pe care ai lăsat-o aprinsă în toţi cei care te-au cunoscut şi te-au iubit, fiecare în felul lui. Continui să te descopăr în imagini care-mi revin în minte, în emoţii pe care le-am trăit împreună, în cuvânt, fie în poezie sau mesaje personale (unele dintre ele adevărate poeme). N-am uitat că într-o noapte, demult mi-ai promis o supă de stele. Am căutat mesajul şi l-am găsit.

Şoaptele tale au rămas în mine. Zilele astea ţi-am auzit râsul. Atât de viu. Râsul nu-ţi era şoaptă. Am fost la bibliotecă şi am împrumutat volumele tale de poezie. Le am acasă, dar am vrut să le ţin în mână şi pe cele răsfoite de mai mulţi. Ca un fel de ritual. Te-am văzut într-un fluture alb care s-a aşezat pe trepte la ieşire.Te-am auzit în foşnetul frunzelor de toamnă. Ai râs. Am luat râsut tău cu mine. L-am împletit cu poemele tale. „Îmbrăţişarea ta locuieşte încă în mine” am citit când am deschis la întâmplare un volum.

Te visez în culori pastelate. Te visez des. Ultima oară te-am visat sâmbătă. Se făcea că ne-am văzut pe holurile unui teatru, într-un turneu. Aveai o jachetă bleu ciel şi-ţi stătea tare bine. Ţi-am spus-o. Ai zâmbit ştrengăreşte cum făceai adesea când ţi se făcea un compliment. Ne-am strâns în braţe, tare şi cu dor, cum făceam de câte ori ne vedeam, dar parcă mai tare şi cu mai mult dor. Ţinându-te în braţe am simţit în haina ta, pe spate, o deschizătură. Am râs şi ţi-am zis să o dai jos să o coasem. M-ai mângâiat pe faţă, ai zâmbit şi mi-ai şoptit: Nu, nu, pe acolo iese o aripă. Te-ai întors să pleci. Mi-ai întins un pachet de Kent. Ştii tu pentru cine, mi-ai spus. Şi mi-ai mai dat ceva – un mesaj pentru ei. N-am apucat să-l transmit. O fac acum. Aveţi grijă de voi!

Luana Popa