Pagină de jurnal

A fost un an greu, obositor. A fost un an plin, cu un ritm nebun, cu provocări, cu epuizări şi cu eforturi de readunare şi continuare. A fost un an în care am resimţit absenţe dureroase mai ales în momentele de bucurie şi satisfacţie. (Şefu, cât de tare mi-aş fi dorit să fii la redacţie când ne-am hotărât şi am venit cu propunerea acestor pagini, cât de tare aş fi vrut să mai văd zâmbetul ăla de satisfacţie şi să te aud spunând- nu doar în capul meu: când te înhami la o treabă din asta, mort copt trebuie s-o faci, aveţi o responsabilitate!). A fost un an în care am avut nevoie poate mai mult decât oricând să-mi găsesc motivaţii externe în frumosul şi relevantul pe care îl creează ceilalţi. Pentru că speranţa o creştem împreună. Începutul anului mi se pare undeva într-o altă viaţă, doar nişte repere care mi-au bucurat sufletul mi-l aduc mai aproape.

O să vă scriu despre câteva dinbtre ele, nu în ordine cronologică ci aşa cum curg ele din memoria afectivă legându-se unele de altele, ca o scrisoare între prieteni, în care poate veţi regăsi clipe de emoţie comună şi mai ales motivaţia ca pe viitor să nu vă refuzaţi o astfel de experienţă.

Amore. Anul 2022 stă pentru mine sub semnul spectacolului lui Pippo Delbono pe care am avut ocazia să-l trăiesc la Sibiu. Un spectacol care îţi pătrunde în fiinţă şi se cuibăreşte acolo ca să te hrănească oricând este pe cale să se producă vreo fisură în structura sufletească. Experienţa Amore este doza de iubire, speranţă, de înţelegere şi iertare care ar putea schimba lumea. Spun experienţă pentru că e mult mai mult decât un spectacol, e poezie, muzică, imagine, sunet, suflet care pulsează, aer cu o altă consistenţă, totul te învăluie şi te redă lumii altfel, atât de altfel încât trebuie să-ţi acorzi timp şi linişte să te cunoşti şi să reconstruieşti punţi de relaţionare cu lumea. „Acesta ne e destinul: să iubim fără limite, să ne iubim până şi lipsa de iubire”(pe baza unei poezii de Carlos Drummond De Andrade, Amore – concept şi regie Pippo Delbono, văzut în Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu).

Tăcerea dintre noi/Ce silence entre nous de Mihaela Michailov, regia Matthieu Roy vorbeşte despre destinul unor femei şi despre destinul Femeii. Într-un decor minimalist care constă în cateva bare metalice care se asamblează în timp real de către cele trei actriţe: Katia Pascariu, Ysanis Padonou și Iris Parizot, câteva acuarele – pânze/folii pictate (Bruce Clarke) cu chipuri de femei, lumini şi umbre care subliniază tensiunile, se derulează poveştile. Un spectacol în două limbi – română şi franceză, un dialog între muzicalităţile cuvântului rostit şi drama istoriilor personale, un dialog între cuvintele rostite şi tăcerile pline de traume. O discuţie despre relaţii, despre dezamăgiri, despre speranţe, dar mai ales despre tăcerile şi golurile care ar fi trebuit să fie umplute cu iubire, cu empatie, cu suport emoţional. (Văzut în Festivalul Zilele Teatrului Matei Vişniec Suceava).

Spectacolul Tata de Dumitru Matcovschi, în regia lui Slava Sambriş a fost o demonstraţie de fineţe în care graniţa dintre drama personală şi socială se întâlneşte cu comicul real, frust, visceral doar pentru a sublinia umanul din noi. Personajele, cât se poate de veridice şi autentice, îşi trăiesc absurdul cotidian cu aceeaşi savoare cu care îi priveşte spectatorul. O evocare onestă a ceea ce suntem. (Văzut la Teatrul Luceafărul Chişinău).

Reîntâlnirea cu Teatrul Postnaţional Interfonic (interfonic.ro) de data asta în Festivalul Naţional de Teatru. Actrițe. Adică, scuze că te ating – o instalație cinetico-sculptural sonoră, „un manifest împotriva anulării identității.” (regizor Mihai Păcurar), dar şi abordarea inovativă şi sensibilă a unui text polonez contemporan (Michal Telega) care vorbeşte despre abuz, abuzul fizic şi emoţional.

Nu, nu sunt spectacole vesele, nu sunt comedii, nu tratează subiecte uşoare, dar tocmai de aici vine speranţa şi bucuria. Din faptul că subiecte grele, dureroase, sunt expuse, supuse dialogului, înţelegerii, deschiderii, şi asta e dătător de speranţă.

Am omis cu bună ştiinţă şi cu o oarecare amărăciune (am senzaţia că le las deoparte şi pare nedrept pentru că ele sunt atât de vii în mine) să vă scriu şi despre alte spectacole. Aşa cum nu voi scrie despre bucuriile constante şi de nepreţuit pe care mi le provoacă spectacolele şi actorii de la Suceava. Voi aminti doar în trecere încă o bucurie din tărâmul artei spectacolului, pentru a lăsa câteva rânduri şi pentru carte, expoziţii, oameni.

OCDiary – confesiuni coregrafico-teatrale, o poveste spusă cu fiecare gest, fiecare sacadare, repetată obsesiv de corpuri în mişcare. Mişcare, dans, convulsii, spasme, trăiri, frici, relaţii, relalţia corpului cu el însuşi şi a a lui cu lumea. Fiecare mişcare (regie şi coregrafie Beatrice Volbea) şi fiecare sunet (Vlaicu Golcea) revelează un univers.

Două cărţi dintre cele pe care le-am citit anul acesta m-au urmărit obsesiv: Un secol de ceaţă de Matei Vişniec şi Nichita. Poetul ca şi soldatul de Bogdan Creţu. Pe prima am devorat-o cu sufletul la gură şi am sărit din istorie în ficţiune, în fantastic, înapoi în realitate cu firescul şi uşurinţa impuse de scriitură, păstrând în minte imagini deopotrivă poetice şi teatrale, imagini care curg unele din altele ca într-un vis, un vis revelatoriu plin de simboluri, de neguri şi lumina supravieţuirii. Pe cea de-a doua o deschideam cu un soi de teamă, teama că fiecare pagină mă duce spre sfârşit, un sfârşit anunţat de la început, dar nu despre sfârşitul ăsta scriu. Ci despre sfârşitul unei trăiri. Cartea este un portal către o stare, un soi de comuniune cu personajul şi cu autorul în acelaşi timp, o emoţie, o introspecţie terţă la care eşti părtaş şi care te provoacă.

Între timp am adunat o comoară mare de cărţi de care abia aştept să mă las sedusă.

Muzica lui Tibor Cári pe care nu pot să o pun în cuvinte, dar care are darul de a-mi linişti orice furtună.

Întâlnirea cu Helmut Stürmer şi expoziţia de scenografie (decor, costum, desen) în care fiecare lucrare este un obiect de artă în sine, şi deşi face parte dintr-o poveste, este o poveste de sine stătătoare. O întâlnire cu imaginaţia, cu jocul, cu bucuria de a fi şi a împărtăşi.

Şi oamenii, nu în ultimul rând, oamenii. Cei care au gândit, scris, jucat, desenat, creat, cei care au privit, ascultat. Cei cu care am schimbat cel puţin o privire, sau cei cu care ne-am ţinut respiraţia cu o secundă mai mult din cauza emoţiei, cei cu care am împărţit o tăcere sau un hohot de râs, cei împreună cu care am înţeles sau nu ceva, cei cu care am împărţit o ciocolată, cei cu care m-am revoltat într-o situaţie sau alta, cei care vor citi aceste rânduri. Toţi îmi sunteţi bucurii.

Bucuriile sunt uneori la îndemână, alteori se ascund şi trebuie căutate. Cine nu-i gata îl iau cu lopata…

Luana Popa