Personajele noastre lucrează la Torino. De ceva ani. Personajele noastre sunt infuzate de viaţa şi cultura italiană, îţi pot şi cânta în italiană, dar ce le defineşte este valiza, în care vor căra pretutindeni şi mereu strigoii de acasă. Personajele noastre vorbesc româna cu accent italian, iar copiii lor vorbesc italiana cu accent românesc. Personajele noastre trăiesc în fisurile create de istorie în marele edificiu al bunăstarii Occidentale şi până şi în teatru îndeplinesc doar roluri utilitare.

Uite, de exemplu, în Occident Express, ultima montare a teatrului nostru, nălucile cu valize trăiesc făcând trecerea între scene, iar momentul pe care au dreptul să şi-l ia în scenă pentru propria poveste şi nu ca avatari ai dramelor Estului îl petrec savurând Maria Tănase. Timp pe care publicul îl petrece discret înlăcrimat. O mie de documentare percutante despre drama plecării la muncă nu te fac mai atent la fenomen decât trei siluete care par a lua o mică pauză pentru a-şi asculta sufletul.

Personajele noastre, ficţiuni ale nesfârşitei minţi a lui Matei Vişniec, materializate de pe foaie prin bagheta lui Alain Timár într-un pătrat alb desenat de Sebastian Raţiu, s-au trezit dintr-o dată cu corp, voce şi ochi. Mare trebuie să le fi fost mirarea că lumea le spune Cătălin, Horia sau Cristina… Dar nu s-au supărat, că exact aşa sunt ele, nume din Est vorbind limbi din Vest. Ba chiar au apucat fără mofturi oportunitatea (că ce altceva ştiu să facă avatarii din Est) şi au intrat în scenă să-şi spună povestea folosind corpurile acestea de împrumut. Cu o bucurie molipsitoare au descoperit că aceste corpuri le vin mănuşă, aşa că s-au aruncat cu o energie debordantă în spus poveşti. Poveşti triste, bine cunoscute nouă, spuse comic, ca la noi în Est, să nu ştii dacă lacrimile sunt de râs sau de plâns.

Că Matei Vişniec are mania să se joace cu situaţii absurde, să insufle viaţă unor concepte neverosimile şi dintr-o alăturare bizară şi câteva cuvinte să detoneze bombe mentale ştiam. Că în acest fel de material fertil actori de talia lui Cătălin Ştefan Mîndru, Cristina Florea şi Horia Andrei Butnaru se vor lăfăi şi că-l vor face teritoriul lor era previzibil. Dar această montare, făcută pentru săli mici, uşor deplasabilă prin decorul său minimalist, este neaşteptat de percutantă.

Probabil faptul că se joacă predominant în limba franceză (cu supratitrare, bineînţeles) mi-a gâdilat plăcut şi pe mai multe niveluri genetica mea de est-european. Una pentru că actorii teatrului sucevean joacă în franceză nu doar fluent şi convingător, ci superb şi percutant. Au trecut lejer de bariera limbii şi au sărit direct în tărâmul artelor. Ori, fiind „ai noştri”, asta este, bineînţeles, o realizare a întregii Suceve. Dar ce zic eu întreaga Suceavă, întreaga Bucovină. Dar ce zic eu întreaga Bucovină, întreaga Românie! Apoi că franceza lor, care gândesc, ca şi noi, în română, este mai inteligibilă decât a vorbitorilor nativi de franceză. Atât de inteligibilă încât, pentru noi cei care am trecut printr-o brumă de franceză prin şcoală, faptul că trebuie să tragem rar cu ochiul la supratitrare ne umple pieptul cu o mândrie intelectuală greu de stăpânit. Pe acest fond de automulţumire plonjăm la rândul nostru în spectacol cu porţile minţii şi ale sufletului larg deschise. Uite un şiretlic neaşteptat: folosirea unei limbi relativ cunoscute şi nu a celei native are capacitatea de a te face să te simţi inclus numai pentru că pricepi cuvinte elementare şi astfel complice la un act intelectual. Pentru că de ştiut franceza pe bune nu e nevoie. Pentru asta există supratitrare.

Dar să nu uităm orgoliul consumatorului de produs de export. Ştiţi că pe vremea comunismului tot ce producea mai bun ţara aceasta era pentru export şi consumul unor astfel de produse era un privilegiu. Ascultând actorii suceveni desfăşurându-se lejer în franceză are darul de a provoca, nouă, muritorilor de rând, voluptatea sentimentului de consumator privilegiat. (Senzaţie întreţinută şi de zgârcenia cu care Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava a ales să programeze acest spectacol.)

În pătratul de pe scenă nişte avatari ai estului european ne distilează, prin poveştile lor, parfumul fantasmei occidentului. Dintr-o gară părăsită şi prăfuită orice adiere, chiar şi-nchipuită, a vestului, miroase a mimoze. Gara aceasta este sufletul nostru est european. Suflet plin de fisuri create de traumele comunismului, fisuri lărgite de buruienile frustrărilor precarităţii noastre materiale. Buruieni care au rupt tencuiala până la căramidă şi pe care nici o cantitate de cosmetice nu o vor putea repara.

Privind cu detaşare personajele din pătrat şi înţelegându-le vom ajunge să înţelegem acest pătrăţel de istorie ai cărui protagonişti suntem noi. Mirosul ăsta greu şi stătut, în care trăim, suntem noi. E de la noi. Să ne primenim noi puţin mentalul şi poate nu vom mai avea nevoie de fantasme. Nimeni nu ne datorează nimic. Iar dacă pătratul este închis, să învăţăm că putem evada doar în sus. Nu trebuie mult, doar un stat de om.

Dacă veţi vedea spectacolul veţi simţi ce vreau să spun. Să ne pişăm pe frontiere!

Dinel Dumitru Teodorescu