Cuvântul este fascinant. Şi cel scris. Şi cel rostit. În şoaptă, strigat, sau tăcut, spus la teatru sau cântat în concert. Lumea e făcută din cuvinte. Aşa cred eu. Matei Vişniec zice că e „elementul fondator al fiinţei umane”. Îl cred. Cuvântul e fascinant nu doar pentru că spune, defineşte, descrie, dar pentru că e viu, se transformă, se adaptează, se ascunde, se îmbracă cu nenumărate sensuri şi nuanţe şi trebuie să fii extrem de vigilent să nu te laşi păcălit. Mi s-a întâmplat să fiu înjurată printre dinţi cu cuvântul „mulţumesc”. Mi s-a întâmplat să fiu alintată şi să mă simt cea mai iubită fiinţă de pe pământ cu o serie de cuvinte injurioase. Mi s-au spus poveşti în cuvinte pe care nu le cunoşteam şi totuşi mi-au revelat universuri dincolo de capacităţile mele lingvistice. Mi s-au ascuns adevăruri şi realităţi în cuvinte deschise şi simple. Aşa că am început să-l ascult. Pe el, cuvântul. Să-i văd culorile, să-i simt energiile. E un joc amuzant. Mai ales cu cuvintele care vin spre mine din diverse direcţii, cu diverse misiuni. Cele pe care le trimit eu în lume… uneori sunt mult mai rapide ca mine şi ies şuvoaie până să apuc să le închid gura, să le temperez, să le fac frumoase şi prezentabile sau măcar mai puţin colţuroase, tăioase.

Cuvântul ne este şi mască şi identitate. Nu doar una. Infinite. Câte cuvinte mască aţi folosit azi? Cuvinte după care să vă ascundeţi, să vă protejaţi vulnerabilităţile, secretele. Câte cuvinte aţi ascultat astăzi din cele pe care le-aţi auzit? Cuvintele sunt peste tot. Ne asaltează fără întrerupere. Poate şi pentru că vor să fie ascultate, nu doar auzite. Ca să ni se cuibărescă în minte şi în suflet, cuvintele ajung să creeze sisteme de manipulare, coaliţii, grupuri de solidaritate. Doar aşa îmi pot explica nevoia noastră de a asculta doar cuvintele care ne convin, cuvintele care ne spun ce vrem să auzim, cuvintele la care ne întoarcem de fiecare dată când apare vreunul nou sau într-o companie neaşteptată.

Cuvintele nu au graniţe. Zburdă libere şi nu le pasă de bariere, nici măcar de bariera de limbă. Şi ştiu să-şi găsească ambasadori pe măsura măreţiei lor. Actorii, de pildă. Sau cântăreţii. Sau proful ăla de te-a învăţat să descoperi poezia din cuvânt. Sau mama. Sau însuşi cuvântul ăla care a ştiut să se povestească pe el însuşi atât de bine, încât acum eşti dependent de cuvinte. Şi le cauţi. Le citeşti. Le asculţi în toate formele pe care le iau. Mai ales în afara bulei tale proprii. E o lume complicată.

Acest material nu reprezintă poziţia oficială a Cuvintelor (dar au fost de acord).

Luana Popa 25.04.23