Acum foarte mulţi ani, nişte oameni care nu prea aveau ce face (că nu aveau nici telefon fix, darămite smartfoane sau smarttelevizoare) şi care nici nu se zbăteau prea mult cu supravieţuirea s-au apucat să scrie, să facă teorie, să facă cutiuţe şi sertăraşe în care să îndese deampreunelea cu definiţii şi exemple de ce e una şi ce e alta, de ce e una mai bună ca alta ş.a.m.d. Şi s-au apucat ei aşa să zică de la sine putere despre tragedie şi comedie, cum că una e artă nobilă, înaltă şi cealată minoră. Că una vorbeşte spiritului şi alta doar distrează. Şi câte şi mai câte n-au zis de atunci încoace oamenii. Dar asta n-a oprit pe nimeni. Ba dacă stăm să ne uităm vedem că nişte alţi oameni şi-au pus în cap să dea alt sens comediei, să strecoare pe ici colea niscaiva cârlige şi pentru spiritul înalt care nu se lasă prostit cu una cu două şi nu se lasă prins uşor în capcana râsului de dragul râsului, ci practică mai cu seamă râsul deştept, râsul cu miez, râsul „râzi tu, dar nu-i râsul tău”, râsul plânsul şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă.

Şi s-or apucat oamenii ăştia să facă demonstraţii. Unii au scris, alţii au jucat, unii au regizat, alţii au construit universul, unii au creat limbaj din mişcare, din proiecţii video, din muzică. Şi aşa ajungem să o cunoaştem pe Lysistrata şi povestea ei (Lysistrata, dragostea mea de Matei Vişniec, regia Zalán Zakariás, scenografia Andra Bădulescu Vișniec, muzica Hunor-Lehel Boca, coregrafia Alice Veliche, pregătirea muzicală Diana Roman, video design: Andrei Cozlac, filmări Andrei Botnaru, Teatrul Naţional Iaşi).

Război interminabil, război cu multiple ramificaţii, război care naşte din război. Un cor. Un corifeu. Zei care-şi fac simţită prezenţa. Sunet, mişcare şi proiecţie video care completează un tablou scenic care astfel capătă valenţe de universal şi atemporal. Siluetele vii şi avatarurile video multiplică experienţa şi intensifică emoţia. Pioni în voia destinului, pioni aruncaţi într-o luptă fără sfârşit. Corul se scindează. Antagonie. Femei versus bărbaţi. Război versus pace. Schimbare versus tradiţie. Negociere. Bătălii pierdute. Bătălii câştigate. Lysistrata, eşti nebună. Lysistrata nu eşti nebună. Lysistrata este un element perturbator. Întrerupe lamentaţiile. Are întrebări. Din întrebări se nasc strategii, posibile soluţii. Se decupează din conformitate şi visează la o altfel de lume, o lume în care bărbaţii nu mai sunt orbiţi de război şi dependenţi de vărsarea de sânge. Scene pline de umor şi ritm conturează această luptă, lupta dintre ce este şi ce ar putea fi, lupta dintre ce vor ele şi vor ei, lupta pentru putere şi dominaţie. Ne recunoaştem şi ne amuzăm. Râdem deştept în faţa oglinzii care ne arată eterna înfruntare şi chipurile pe care le ia. E drept că râdem cu mai mare poftă de ceilalţi. Dar dincolo de acest prim strat de percepţie, se întrezăreşte un altul. Dincolo de confruntarea de gen, mai puternică e confruntarea extremelor care rămâne ca bază a desfăşurării poveştii. Absolutizarea unei poziţii, fie că e bărbatul ca exponent al violenţei (domestice, patriotice etc) sau bărbatul din care a fost exorcizată bruta, care şi-a anihilat instinctele violente şi îşi manifestă competitivitatea doar în turniruri de poeme devine o metaforă a comunicării în lumea contemporană – nuanţele nu mai există, iar tuşele grosolane sunt folosite ca argumente în orice controversă, generalizarea extremelor devenită mod de viaţă. Scenografia, costumele, conceptul de mişcare subliniază mesajul cu detalii fine şi pline de umor.

Lysistrata transformă o bucăţică de lume. Îi dă reguli noi. Violenţa nu e acceptată. Triumful artelor şi a bunei înţelegeri. Dar cum poate coexista aceast fragment într-un întreg care nu funcţionează după acelaşi reguli? Cum poate face faţă ameninţării externe? Sunt doar câteva dintre dilemele pe care spectacolul le aruncă publicului printre hohotele de râs. Şi iată că şi spiritul este satisfăcut. Are ce mistui. Nici nu e nevoie să aştepte până ajunge în acel spaţiu intim dedicat meditaţiei şi filosofiei, pentru a-şi da frâu liber gândului şi analizei profunzimilor temelor propuse. Are timp în intermezzourile create doar pentru divertismentul general. Acolo unde şi-au găsit loc inserţiile filmate cu interviurile ce pot fi demonstraţii vii ale spuselor oamenilor ălora de vă ziceam că nu aveau altceva de făcut decât să definească şi să teoretizeze tehnici de creaţie, arte poetice. Cu alte cuvinte, de toate pentru toţi – şi pentru spiritele în căutare de divertisment facil şi gata de digerat, şi pentru spiritele înalte în căutare de idei şi dileme proaspete de disecat.

„După cum vedeţi, zeii nu ne-au dat destule cuvinte pentru a ne putea înţelege pe noi înşine, pentru a ne putea sonda sufletul, pentru a ne da seama cine suntem şi ce vrem, pentru a înţelege lumea şi infinitul, moartea şi naşterea… Şi atunci am inventat teatrul…” (Lysistrata, dragostea mea de Matei Vişniec)