Dialoguri #3

Dilek: Precum ştie toată lumea, primul pas şi cel mai greu de făcut în artă şi cultură este crearea unui public. Pentru aceasta este nevoie a se trata şi dezvolta nevoia căutarii de sens a omului captiv în pătrăţica sa limitată de viaţă. Din acel punct se creează o piaţă şi nevoia de conţinut. Conţinutul, confruntat cu publicul şi gusturile, cultura şi dezideratele acestuia va da naştere la forme, curente, nişe, concurenţă. În concluzie, va evolua. Acum, că am sugerat o strategie de dezvoltare culturală pentru începători, până când apucă Ministerul Propăşirii Neamului să o studieze, să le vină apoi ideea, să facă un grup de studiu, să o redacteze şi un deceniu mai târziu să imagineze cineva un program pilot de punere în aplicare, să ajungem la problema care interesează de fapt: este la fel de evident pentru dumneavoastră ca şi pentru mine că pătratul este de fapt forma geometrică perfectă, generatoare de progres ?

Lulek:  Mărturisesc că mă ia prin surprindere perspectiva enunţată, dar nu pot să nu admir originalitatea şi ascuţimea gândului. E o provocare. De la înălţimea cunoştinţelor mele din domeniul filosofiei geometriei şi a dinamicii fluxului energetic într-un spaţiu impus consider că pătratul poate fi forma geometrica perfectă, generatoare de progres doar cu condiţia să aibă înscris un cerc. Să mă explic. Energia care emană fie de la factorul artistic, fie de la fiecare membru al publicului (care atras de această energie va emana o alta, multiplicând-o) impune un flux, o mişcare continuă care riscă să fie sacadată şi întreruptă prin lovirea de linia dreaptă a pătratului, iar ricoşeul va da o direcţie de linie frântă acestui flux. Acest lucru s-ar putea traduce în cuvinte prin agresivitate, poate chiar violenţă, respingere, apărare. Astfel, consider că procesul de creare şi dezvoltare a unui public ar avea de suferit şi, în cazul în care nu este compromis, este cel puţin încetinit. Pe de altă parte, un cerc înscris în pătrat ar asigura fluiditatea energetică creatoare, care încet încet ar atrage şi indivizii mai reticenţi din afara cercului care s-au adăpostit în spaţiul protector şi uşor de apărat al unghiurilor drepte. Mişcarea ar fi naturală, organică şi permite un proces de tranziţie fără şocuri majore. Nu credeţi că, dacă vorbim de perfecţiune, mai ales intr-un context cultural, aceasta nu poate fi atinsă decât în dualitate, în existenţa dublului?

Dilek : Deci suntem de acord. Interesantă nuanţa pe care o introduceţi, cum că înscrierea unui cap rotund într-un cap pătrat poate crea plusvaloare, prin atragerea în interiorul cercului a gărgăunilor care se adună în colţuri. Sau aţi sugera cumva că progresul artei poate antrena progresul societăţii, prin integrarea periferiilor? Că le poate media numitorul comun cu cei din interiorul cercului, cu iniţiaţii. Hmm… Interesantă ipoteza dumneavoastră. Cumva credeţi că prin cultură se poate crea un curent care să sugă indivizii din afara cercului înăuntru, precum un aspirator. Cum că actul cultural poate crea limbajul comun între cei despărţiţi de graniţa cercului. Practic dumneavoastră afirmaţi nici mai mult nici mai puţin decât că arta şi/sau manifestarea sa, actul cultural, este motorul societăţii. Căci fără motor nu merge nici un aspirator, iar curenţi naturali nu se pot crea din interiorul unui cerc închis într-un pătrat ermetic. Cumva ieşirea din împietrire totală nu se poate face decât printr-o disturbanţă, chiar a formelor perfecte. Respectul pentru marile valori consacrate şi tradiţionalismul adânc care mă caracterizează se zbat puternic în colţurile în care se apără de atâta timp în faţa intruziunii noului neobrăzat, dar sunt tentat să accept că m-aţi intrigat îndeajuns încât să testăm fluiditatea graniţelor între formele perfecte.

În ceea ce priveşte dublul, dualitatea, nu pot emite o opinie definitivă (cum sunt opiniile mele în general) până nu lămurim un aspect important. Discutăm despre dualitate ca dedublare şi, dacă da, de copiere ca imitare sau de copiere ca alternativă? Sau discutăm de dualitate ca parteneriat de elemente sterile când luate separat şi creatoare numai împreună? Ori, mai scurt, vorbim de paralelism sau intersecţie?

Lulek: Dualitatea ca relaţie între două elemente distincte. Poate funcţiona şi ca dedublare atâta timp cât există o relaţie între original şi copie/dublu. În ceea ce priveşte conceptul de copiere, eu personal îl resping în favoarea celui de inspirare. Cu o singură excepţie. Dacă folosim copierea ca proces de învăţare, poate fi acceptată ca însuşire a unei tehnici, ca instrument de cunoaştere în profunzime prin căutarea, identificarea şi înţelegerea detaliilor şi a întregului pe care acestea îl formează, analizându-le din diverse perspective. Altfel, copierea de dragul copierii este utilă doar în cazul aparatelor de tip xerox care multiplică şi astfel facilitează diseminarea informaţiei.

Orice element este steril dacă îl scoatem din ecuaţia minimă a dualităţii. Practic, în afara unei relaţii el nu există. Nici paralelismul, nici intersecţia nu există decât cu precondiţia esenţială a dualităţii. Ori atât paralelismul cât şi intersecţia presupun două elemente, dar nu şi egalitate la nivel de identitate. În cazul intersecţiei punctul comun poate genera transformare la nivel de conţinut pentru fiecare element în parte, cum la fel de bine punctul comun poate să nu genereze nici o schimbare. La fel cum inexistenţa punctului comun în cazul paralelismului poate duce la o dezvoltare comuna dar netangenţială. Cultura, arta, creativitatea, dezvoltarea personală şi comunitară şi tot ce derivă din acestea depind de un număr, aş îndrăzni să spun, infinit de variabile care le influenţează traiectoria. Pare descurajant, dar este în acelaşi timp fascinant şi provocator.

Dilek : Nu îmi dau bine seama dacă nu cumva vreţi să insinuaţi că sunt paralel cu subiectul. Discursul dumneavoastră, deşi fascinant, are estetica unei linii frânte! Înţeleg că aşa doriţi să daţi şi mai multă substanţă ideii dumneavoastră originare, dar nu faceţi decât să îmi daţi pepretuu dreptate (element comun inamovibil al filosofiilor noastre). Păi pătratul, pe care capul meu îl identifică ca forma de un grad de perfecţiune superior cercului, privilegiat de secole de simbolism, nu este o fuziune de segmente egale, paralele, care se intersectează perfect la colţ? Deci, acceptând ipoteza dumneavoastră cum că idealul nu se poate naşte decât din dualitate, iată că fuziunea dintre concepte opuse precum intersecţia şi paralelismul ne poate da forma perfectă în artă, nu retorica mestecată nesfârşit în cerc.

Şi iată cum astfel de dialoguri pot aduce mereu reînnoire şi ordine în concepte. Iată cum, jonglând cu geometrie, teorii estetice şi fizica fluidelor ne aducem aportul inestimabil în asimetrizarea conceptelor. Era şi timpul ca cineva să se ocupe de Teoria formelor hibride. Iată intesecţia dintre artă şi agricultură, intersecţia dintre hrană spirituală şi legume! Platon şi Maiorescu ne-ar felicita pe facebook dacă ar putea !