E o altă fațetă a sufletului unui spectacol. Spectacolele bune sunt animale fantastice care își iau zborul și, dacă se întâmplă să fii acolo și să le vezi trecând, îți rămâne o fărâmă din umbra lor pentru întreaga viață. Spectacolele bune sunt inefabile precum mersul unei femei frumoase. Maiestuos sau vesel, jucăuș sau languros, seducător sau copilăresc, își lasă urma în clipa, mentalul și comportamentul privitorului. Spectacolele bune aerează întotdeauna sufletul privitorului, chiar dacă uneori îi zguduie mintea.

Ei bine, spectacolele bune pot fi și pretext pentru artă, nu doar finalitate a acesteia. Sebastian Rațiu, inspirat de un spectacol care, luni după premieră, încă îi vibreaza în suflet (tag pe Alice Veliche), a pictat o colecție de tablouri, extensii ale acestor vibrații. Oamenii de teatru sunt obișnuiți să fie ei materia primă a produsului final și nu realizează deseori amplitudinea trăirilor privitorului. Iată că energia unei arte poate declanșa o alta. Un spectacol inspiră un pictor, ale cărui lucrări, puse în context, pot provoca și vorbi unui fotograf, care, inspirat, poate declanșa stări de grație unui muzician, poet sau romancier. Ce contează în artă cine a fost primul, oul sau găina?

Sufletul de pictor, combinat cu ochiul de scenograf, reușește să surprindă acele energii bizare din scenă, energii pe care majoritatea privitorilor doar le simt, sau mai degrabă intuiesc, fără a putea să și le explice sau focalizeze. Fluxuri de energie de care vorbea Matei Vișniec la vernisaj, pe care scenograful învață să le intuiască, reveleze și controleze. Scenograful bun, magician voit și nu întâmplător, cel care intuiește unde rezidă energia primordială a creației în scenă și o canalizează discret.

Deși Sebastian Rațiu preferă pictorul scenografului din el, personal cred că nu realizează exact cât de important e unul pentru celălalt. Respectiv scenograful pentru pictor. Deoarece scenograful dezvoltă senzorul pentru energii vii pe care majoritatea pictorilor nu îl au, fiind mult mai confortabili în static. Pe când tablourile din seria Gesticular sunt despre viu. Despre amnezie, despre umbra unor amintiri sau doar a unor năluci, despre nebunie, despre speranţă, despre dragoste, ură, sacrificiu, dependenţă, voluptate? Cine poate şti exact? Cert este că pulsaţiile din ele se simt.

Tocmai am avut revelatia că pictura poate capta ceea ce înregistrarea video nu poate: pulsaţiile de energie vie ale unui spectacol trăit. Să fiu regizor, tare mi-aş dori să văd reprezentarea unui pictor talentat prin a cărui suflet s-a clătit spectacolul meu.