Da, doamnelor și domnilor, este timpul să ne luăm în serios. Și pentru aceasta trebuie să ne organizăm. Crima se organizează, grevele se organizează, economia încearcă să se organizeze, administrației poate îi va veni în curând ideea că ar fi util să se organizeze, la venirea din concediu. Deci n-am putea să o facem și în cultură? Altfel succesele punctuale vor rămâne punctuale și oamenii providențiali vor trece, iar opera lor, munca lor vor fi înăbușite de buruienile adormirii naționale.

Așadar, cultura ar trebui să se organizeze puțin. Ideal ar fi cu viziune, cu ținte precise pe termen lung, mediu și scurt. Cu echipe, roluri precise, termene de finalizare, așa, ca la corporație. Dar să lăsăm visele erotice pentru alt număr și să gândim românește, pragmatic, ca la SRL, că nu suntem Ministerul Culturii.

Să zicem că ești artist plastic în Suceava. Suceava este, (tu și ai tăi știți, dar tot restul lumii nu știe) un oraș mediu (după standarde românești) în Estul Europei, la granița cu Ucraina, în nord-estul României. Practic ești la granița civilizației. Chiar puțin mai exotic, în zona gri a acesteia, pentru că ești mai departe de Schengen decât ardelenii de pildă, din cauza frumoșilor munți Carpați, care pun o barieră logistică suplimentară între tine și vest (rest?). Ceea ce face ca un eveniment cultural la Suceava să fie pentru un clujean mai greu accesibil decât unul la Bruxelles, iar pentru un bucureștean mai greu accesibil decât Barcelona, Istanbul sau Dubai.  Deci cum procedăm? Stai, pleci? Ce faci? Problema 1 – localizarea.

Să zicem că pictezi bine. Luăm acest exemplu pentru că este mai facil. O pictură poate pleca la destinatar mai ușor decât un spectacol sau o instalație de orice fel și poate fi agățată pe peretele galeriei sau al noului proprietar fără a fi absolut necesară prezența autorului. Cumva mai accesibil. Dar să nu punem căruța în fața calului. Ai pictat. Nu unul, ci o colecție de tablouri. Este prima ta colecție. Ești entuziast. Felicitări. Ce faci acum? Înainte de a le vinde pe nimic sau dărui prietenilor și familiei, care te-au susținut? Ai vrea să expui. Să vezi ce reacție au mulțimile care le vor vedea! Bun. Unde? În Suceava ai putea la Mall pe un hol. Dar acolo nimeni din mulțime nu se oprește vreodată să privească pictură. Decât dacă sunt tablouri cu procente. (Așa descoperi că ești și fițos, pe lângă că ești sărac și fără relații.) Sau la Muzeu. Mansarda de la Muzeul de Istorie! Dar oare câtă lume ar veni? Că la Muzeu nici ai tăi nu au mai călcat din ’82. Știu din ziar că e renovat și se laudă cu el la toți care vin prin oraș, de parcă ei l-ar fi renovat, dar deh, nu au niciodată timp să îl vadă din interior. De păstrat pe listă ca cel mai viabil spațiu până acum. Mai poți la teatru, în spațiul expozițional de la etaj. Dar, în afară de vernisaj și eventual careva cu tine de mână, nu ar ajunge nimeni să le vadă. Hm. La fel la Uzina de apă, cel mai exotic spațiu expozițional al Sucevei. Dar e cam lateral și, dacă nu știi să îți aprinzi singur lumina în bazine, ratezi expoziția. Dar să expui la Ordinul arhitecților nu e, totuși, rău. Mici dezavantaje, dar nu e rău. Galeria Uniunii artiștilor plastici? Singura galerie din Suceava, așa cum înțelegem ideea de galerie? Dar, ca să expui acolo, ar trebui în principiu să faci parte din Uniune. Nu faci. Ai da un var la ei ca să te lase să expui, dar nu știi pe cine să întrebi, că ești artist și pe artiști nu îi duce capul să intre și să întrebe. Pentru asta e nevoie de operatori culturali sau curatori. Artiștii trebuie invitați. Terminus. Spații private, sedii de firme? Să vadă lucrările cine are ocazia să le vadă, să le placă și să întrebe. Eventual să te caute fanii dornici să cunoască omul din spatele operei, să cumpere cu mai mulți bani decât ceri, să îți spună cum s-au descoperit în arta ta? Stop cadru vis erotic doi și notăm problema 2 – infrastructura culturală, materială și organizațională. Lipsa ei adică.

Ți-e greu să îți scoți opera din oraș și nu ai ce face cu ea aici. Pare că e destul de simplu: schimbi cariera, precum noi toți. Numai de-ar fi așa de ușor. Că numai tu știi de câte ori ți-au dat lacrimile de ciudă. Nu te lași.

Există rețelele de social-media. Circulă și se promovează orice. Nu merge și artă? (Mi s-a spus de la redacție că pot aborda subiectul dacă o fac pozitiv și într-o cheie comică. Acesta e momentul, vă rog să nu îl ratați. Nu mai am alt artificiu haios decât la final : ) Sigur că merge! Impecabil. Dar nu mult. Pisicile te vor îngropa de viu. Unii iubim arta, dar toți iubim pisicile, deci nu e cel mai bun teren pentru a le concura. Nici măcar dacă e artă cu pisici. Va fi exact ca la promovarea de evenimente culturale. Vei primi zeci și sute de likeuri și de interested și cam atât. Și felicitări multe! Dar nu vei vinde nimic până nu se află că tablourile tale se vând afară cu mii de euro și că acasă le dai cu câteva sute, de nostalgie bucovineană. Și nu va veni nimeni la vernisaj dacă nu aduci o vedetă. Ori asta cum o mai faci? Deci uite că ne apropiem de subiect (dacă a citit cineva până aici, rog să sune la redacție și să ne facă ziua mai frumoasă spunând la secretariat parola: Brand).

În România arta funcționează atâta timp cât cineva o validează. Cineva față de care noi să avem nu neapărat respect, ci, mai util, complexe. Cineva din Occident, ideal, sau măcar de la vreo capitală mentală. București merge, că noi știm că sunt mai proști decât noi, dar acolo sunt Ministerele și șefii, deci acceptăm. Iași și Cluj, poate, pentru că avem copii la facultate și pe acolo și doar copiii nostri fac facultăți deștepte. Așa că, dacă vine cineva să ne spună cu cât se vinde (nu cât valorează, ci cu cât se vinde) un tablou sau un artist, devenim interesați. De ce nu funcționează decât din exterior spre interior? Pentru că nu avem public. Nu suntem obișnuiți, nu suntem expuși îndeajuns pentru a ne fi format gusturi și păreri proprii. Ori noi am fost toți educați în România, deci frica de a spune ceva greșit ne este intrată în ADN. Când nu știm dacă ne place, sau mai ales când nu ne place, vom scuipa mecanic doar superb, excelent, felicitări și vom aplauda în picioare, din frică de inadecvare. Problema 3, vă rog – crearea de public este esențială. Cu o nuanțare care ar ridica o problemă conexă – arta nu trebuie neapărat să placă (dar e ok dacă o face, ar spune George Roșu). E deajuns dacă îți dă de gândit sau o stare, adică de trăit. Iar să nu îți placă este un demers esențial spre a găsi ce îți place. Problema 4 – calitatea publicului.

Dar haide totuși să admitem că ai expoziția/spectacolul alea bune la care ai muncit atât. Vrei să te intorci acasă încununat cu laurii cei mari și prestigiosi de afară. Lumea trage doar la pomul lăudat! Cum ajungi acolo? Având calitatea produsului artistic/cultural de partea ta, cum faci să te bage în seamă cei ca tine, dar deja cunoscuți, al căror respect trebuie câștigat, atât ca validare, cât și ca reclamă și, de ce nu, pavăză la nevoie împotriva rău-voitorilor sau geloșilor? Problema 5 – recunoașterea globală (sau măcar să afle primii o sută de oameni că arta ta există).

Networking cultural? Sună cum sună. Și e exact același lucru ca în industrie. Acolo cum e? Furnizorii creează evenimente pentru clienții profesionali, în care își prezintă cele mai inovative produse, cele care le fac vârful de portofoliu și imaginea de mare industriaș, companie inovativă, verde, implicată social etc. De ce să cheltui bani pentru a te da mare în fața unora care te știu deja și care sunt deja clienții tăi? Pentru a-i face mândri că sunt clienții tăi. Prentru a-i fideliza. Și pentru a crea o comunitate a clienților și colaboratorilor tăi, pentru a-i face să se cunoască între ei. Cam cum sunt asociațiile de Alumni la marile universități. Pentru a induce acel sentiment de apartenență la un grup select. Poate chiar vor colabora și între ei în viitor. Ce legătură are PR-ul cu cultura? Păi dacă instituțiile care activează sau au legatură cu domeniul cultural s-ar cunoaște bine cu artiștii și curatorii, iar aceștia ar fi conectați cu toată gama de operatori culturali și deținători de spații, echipamente, locații folosibile în scopuri culturale, am conecta producătorii, operatorii și distribuitorii culturali. Dacă la această rețea am putea infuza și entuziaști care să promoveze profesionist sau profesioniști care să promoveze entuziast fenomenul artistic, cultural și educațional și am adăuga apoi în salată și curatori/galeriști/impresari, aproape am ajunge sa avem rețele complete. Care, înmulțite și interconectate vor crea nu numai produse, evenimente, plusvaloare, ci și, mai ales, piață și debușeu pentru ele. Ce mai, întreg ecosistemul!

Stau și mă întreb cateodată dacă festivalurile au vreo relevanță în acest sens? Mai vedem, mai analizăm. Între timp, nu vă schimbați cariera. Poate îi dăm totuși de cap. Și da, am mințit, nu am nimic haios pentru final.

Dinel Dumitru Deodorescu