Ajungi. După şase sau şapte ore de drum. După cum ţi-e norocul. Cu maşina. Pe drumurile patriei. Frumos. Peisaj. Dealuri. Păduri. Berze. Cal. Asculţi ştirile. Mai afli câte ceva. Îţi faci planuri. Îţi aminteşti prima dată. Primul val de emoţie. Prima luptă cu oboseala. Prima luptă cu tine. Mai ales când trebuia să alegi. Cum să alegi? E nedrept. Voiai să vezi tot. Să te fi împărţit în mii de bucăţi ca să fii peste tot, să trăieşti tot, să nu-ţi scape nimic. Pauză de masă? Hahaha. Ce glumă. Nu te-ai gândit nici o clipă când ai făcut programul. Te-ai gândit în schimb să cartografiezi toate locurile alea în care trebuie să ajungi şi distanţele dintre ele. Ai înghesuit în timpul unei zile tot ce se putea înghesui. Ca într-o geantă prea mică, pe care o poţi închide doar făcând manevre speciale. Unele intuite, altele gândite, analizate, experimentate. O geantă foarte mică. Care devine foarte foarte grea. Aşa e şi cu timpul. Timpul e scurt, iar Sibiul nu era pe atunci chiar propriul buzunar. Important e să ai timp să ajungi de la un spectacol la următorul. Mergi. Repede. Vezi în drumul tău oameni pe care îi ştii din cărţi. Rânjeşti tâmp. Cumva împărţiţi acelaşi aer. Cumva mergeţi în acelaşi ritm. Nu mai zic că mergeţi în aceeaşi direcţie. Atâta timp cât te lupţi cu timpul, cu programul, nu simţi nimic altceva. Nu ai timp să simţi altceva decât emoţiile din kit-ul de bază. Bucuria descoperirii. Determinarea ajungerii la timp. Surprizele şi emoţiile unor întâlniri neaşteptate pe care le metabolizezi în viteză. Ai nişte buzunare speciale pentru asta. Şi mergi. Mergi foarte repede. Şi uneori un semafor roşu este un duşman de moarte pentru că secundele alea… Oare le-ai luat în calcul? Nu contează. Ţi-au stricat ritmul. Dar uite mulţimi de oameni merg în direcţia opusă. Curiozitatea. Întorci capul. Aha! Ştii ce e. Ştii, pentru că la cât ţi-ai organizat programul, l-ai şi învăţat. Ai învăţat şi numele străzilor. Străzile de acasă habar nu ai ce nume poartă. N-ai ştiut niciodată. S-a făcut verde. Porneşti în viteză. Ajungi. Rânjetul tâmp nu te-a părăsit. Dar îl recunoşti şi pe celelalte feţe. E ca o mască. E un amestec de satisfacţie (că ai ajuns la timp), de emoţie (că urmează să intri într-un alt univers), de curiozitate (că nu ştii niciodată ce se ascunde dincolo de uşa care se va deschide), de apartenenţă (că sunteţi mai mulţi, că aţi început să vă recunoaşteţi), de mândrie (că aţi făcut aceeaşi alegere cu omul ăla minunat care a coborât din paginile cărţii şi a alergat la fel ca tine pe străzile Sibiului pentru a ajunge exact în acelaşi loc cu tine. Ca şi cum ar fi fost un om ca toţi oamenii. Şi nu, asta nu pare verosimil. Şi atunci? Atunci înseamnă că s-a întâmplat ceva şi te-ai transformat tu în ceva special. Da. Asta trebuie să fie.). Oamenii posedaţi de aceleaşi trăiri sunt posedaţi de acelaşi rânjet. Aşa îi deosebeşti de oamenii care îşi trăiesc ziua ca pe oricare altă zi. Există o mecanică secretă a funcţionării spectatorului în festival, o adaptabilitate la schimbările de ritm, care-i potenţează energia. O baterie externă care furnizează suficient impuls încât consumul să fie controlat şi să nu-ţi ardă circuitele. Te încarci continuu. Şi chiar atunci când picioarele par că nu mai au forţa să-ţi care fiinţa asta materială care s-a îngreunat de atâtea şi atâtea experienţe, ceva în tine este atât de uşor, atât de hotărât încât ştii că mâine o vei lua de la capăt. Şi ştii că mâine vei înghesui ceva în plus în geanta aia mică şi neîncăpătoare. Ai mai descoperit o scurtătură. Ştii cum şi când să economiseşti nişte paşi pe care îi vei folosi mai târziu pentru a bătători drumul în spatele sau în faţa unor creaturi fantastice care au coborât în stradă şi te privesc cu aceeaşi mirare cu care te uiţi şi tu la ele.

         Apoi înveţi. Înveţi să alegi. Tot cu o strângere de inimă. Tot cu îndoială. Dar înţelegi că nu poţi cuprinde totul dintr-o dată. Dar bucăţică cu bucăţică, clipă cu clipă ţi se conturează un univers al tău, parte din universul mare. Şi că tu eşti parte din el cu fiecare întâlnire, cu fiecare rânjet tâmp pe care-l recunoşti.

         Şi da, există şi experienţe care te împlinesc mai puţin, care rezonează mai puţin în sufletul tău. Care te fac să te îndoieşti şi de tine şi alegerile tale şi de întrega matrice. E iluzie? O dezvrăjire? În artă ca-n viaţă. În viaţă ca-n artă. Te întâlneşti cu spectacole care nu-ţi plac, care nu-ţi erau destinate. Care te fac să te îndoieşti. Ce faci? Renunţi? Sunt experienţe şi experienţe. Sunt experienţe mai puţin revelatorii (pentru tine) şi unele de-a dreptul inutile (tot pentru tine). E ca atunci când cineva îţi recomandă o piesă vestimentară care nu ţi se potriveşte. O fi frumoasă pentru cui îi place, dar pentru tine e un pic cam prea la modă, cam prea ce se vede peste tot, şi nici nu ascunde nimic. Îi înţelegi sensul şi rostul, vezi oameni care se bucură, încerci să te bucuri pentru ei şi mergi mai departe. E o experienţă. O altă experienţă. Şi în toate se ascunde ceva. Experienţa înţelegerii a ce e important pentru tine la un moment dat, pentru că şi asta se schimbă. Tu te schimbi cu fiecare experienţă şi ce îţi era definitoriu ieri, azi devine de neconceput. Aşa şi arta. Azi îţi vorbeşte într-un fel, mâine poate nu-ţi mai vorbeşte deloc. E o relaţie vie. Îţi pune în mişcare nişte gânduri, îţi adună nişte întrebări, uneori îţi dă şi răspunsuri. Experienţele revelatorii vor rămâne cu tine. Cele neimportante se vor şterge discret din memorie lăsând loc pentru experienţe viitoare.

         E ca în viaţă! Te întâlneşti cu diverse provocări. Uneori zâmbeşti, alteori ai vrea să trânteşti uşa, uneori n-ai vrea să se termine, n-ai vrea ca iluzia să ia sfârşit. Uneori un spectacol te striveşte şi apoi te reconstruieşte bucăţică cu bucăţică. Şi e un lucru dureros în sine, dar cum ţi-ai dori ca lucrul ăsta să se întâmple mai des!

         Un festival de mărimea şi amploarea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu e imposibil de perceput la fel de toată lumea. În primul rând pentru că selecţia pe care o faci, asortarea avenimentelor la care alegi să participi este aproape unică. Posibilităţile sunt foarte multe, modul de a le combina la fel. Fie că eşti adept al întâlnirilor, fie că te interesează anumite teme, fie că vrei să rămâi doar în sală şi să blochezi lumea exterioară sau invers, vrei să-ţi păstrezi libertatea de a zburda pe străzile pline de viaţă, culoare, agitaţie, sau urmăreşti tot ce e legat de muzică, sau dans, sau teatru, sau experiment, sau vrei să le combini pe toate în programul tău, fiecare opţiune va fi construi o experienţă şi o viziune diferită despre ceea ce este FITS. Dar oricare ţi-ar fi preferinţele şi gusturile, cu siguranţă poţi să-ţi alcătuieşti un program corespunzător. Mai ales dacă nu eşti la prima întâlnire cu Festivalul, lucru care poate fi copleşitor . De la an la an, experienţa FITS se schimbă. Iar motivul principal este, cum scriam mai sus, alegerea personală, modul în care îţi construieşti propriul festival. Uneori festivalul tău cuprinde doar câteva zile în care înghesui tot ce e omeneşte posibil şi te întorci în lumea ta cu tot ce ai acumulat acolo. Alteori îţi oferi şansa să cuprinzi (doar ca timp, perioadă de desfăşurare) tot festivalul. Şi da, se poate întâmpla să nu ai niciuna din cele două posibilităţi. Şi pentru asta s-a gândit FITS online – o selecţie importantă de spectacole care pot fi văzute online. E drept că nu se compară cu energia de la faţa locului, cu atmosfera care cuprinde oraşul, cu bucuria întâlnirii, dar ai şansa şă vezi spectacole importante fără stresul că nu ai timp să ajungi de la un spaţiu la altul.

         Sibiul se transformă în timpul festivalului şi transformă şi oamenii care se plimbă prin burta lui, pentru că întâlnirea cu artele, orice formă ar lua ele, nu lasă pe nimeni neatins. Încercaţi! Dar cu grijă, dă dependenţă!

Luana Popa