De ieri aerul s-a schimbat puţin. Planetele s-au aliniat şi vestea pe care o aşteptam de trei ani a venit. A început Magic Fest, ediţia cu numărul 12. Ar fi fost 15 dacă pandemia nu şi-ar fi băgat coada şi nu ne-ar fi dat vieţile peste cap. Dar gata cu regretele. A început Magic Fest. E cu veselie, cu descoperire, cu prospeţime, cu lipici, cu legături care ţin o viaţă. Pentru că e cu teatru. Pentru că e cu dăruire. Cu pasiune. Cu tot ce e mai bun şi mai autentic în fiinţele astea bizare cărora le spunem total neinspirat adolescenţi. Sau, şi mai rău, copii. Vă spun eu (că am căutat şi în dex) nu există un cuvânt care să-i descrie, şi nici cutie sau sertar sau orice în care să-i băgaţi ca să vă fie la îndemână să-i etichetaţi scurt şi fără bătaie de cap. M-a luat valul şi nu ştiţi despre cine vorbesc? Vă spun, pentru că trebuie să ştie toată lumea. În primul şi în primul rând Teach – Camelia Butnaru. Pentru că ea a pornit aventura asta în jurul soarelui. Pentru că e toată numai suflet şi dă din el pentru a construi ceva atât de efemer şi delicat cum e un festival de teatru cu liceeni şi pentru liceeni. Cândva prin 2009. Şi an cu an s-au adunat experienţe şi le împart cu comunitatea. Mai e o întreagă echipă în spate, nu mulţi, dar parcă-s făcuţi după chipul şi asemănarea ei – inimă şi suflet şi pasiune. Şi nu în ultimul rând ei: tinerii, adolescenţi, liceeni, elevi de gimnaziu (v-am zis că nu sunt cuvinte să-i descriu şi dacă încep să arunc cu adjective, o să ziceţi că-s siropoasă). Şi nu e laudă goală sau entuziasm nefondat. E experienţă după experienţă pe care am trăit-o printre ei la câteva ediţii. Sunt nişte lecţii de viaţă pe care le-am încasat obervându-i pe scenă şi în afara ei.

MagicFest nu e doar un festival de teatru în limba engleză dedicat elevilor de liceu şi de gimnaziu din toată ţara. Nu. E un festival al umanităţii în cele mai frumoase nuanţe ale ei. Un festival al solidarităţii, al prieteniei, al întâlnirilor, al profesionalismului neviciat de orgolii şi frustrări.

N-am cerut niciodată reţeta. Nici nu ştiu dacă au una sau dacă sunt conştienţi că ar trebui să teoretizeze această experienţă de nici mai mult nici mai puţin de 12 ediţii pentru a servi de model de bune practici. Dar cred că ingredientul principal e grija faţă de celălalt. Eu aşa am văzut. Aşa am simţit. Nu ştiu dacă şi-au propus vreodată să fie/să devină cel mai mare, sau cel mai bun, sau cu cei mai mulţi viitori actori, sau cel mai cel festival din lume, din univers, din jurul soarelui. Nu cred. Dar cred că şi-au propus şi i-au pus pe ei, pe participanţi, pe primul loc. Cred că acest festival e pentru şi despre ei, ca fiinţe simţitoare, talentate, ca suflete cărora vrei să le dai ceva, ceva bun care să le folosească. Şi de aici începe magia. Dintr-un loc sigur, în care poţi să creşti, în care poţi să greşeşti şi să înveţi din asta, în care ceilalţi sunt acolo pentru tine ca suport şi nu competiţie. Dintr-un loc în care nu trebuie să te ascunzi, în care nu trebuie să-ţi fie frică să fii tu.

Sunt atât de multe lucruri frumoase care se întâmplă în acest festival, că în mod sigur n-o să le pot înşirui pe toate. Şi cel mai probabil nu le-aţi crede până la capăt. E greu să crezi frumosul fără să-l bănuieşti de ascunzişuri şi întunecimi dacă nu-l trăieşti.

MagicFest e despre curaj. Curajul celor care vin, se întâlnesc cu alţii ca ei, se deschid, se descoperă pe ei înşişi şi unii pe alţii şi din experienţele lor creează. Creează texte, spectacole, modele de sensibilitate şi autenticitate artistică. Am văzut spectacole create în câteva zile, de la zero, sub îndrumarea unor traineri care ar fi putut fi jucate fără nici o reţinere pe marile scene. Trainerii sunt şi ei parte din magia festivalului. Actori, regizori vin şi cu o generozitate cel puţin „dubioasă” îi îndrumă, îi direcţionează, le oferă instrumentele cu care să le fie mai uşor să se exprime, să creeze şi să-i facă pe cei care le privesc rezultatul final să se îndrăgostească iremediabil de artă.

MagicFest e despre responsabilitate, despre asumare, despre dorinţa de a fi mai bun, de a descoperi fisurile în propriile creaţii şi a le face mai puternice, mai intense.

Dar mai ales despre bucurie este MagicFest. Bucuria întâlnirii, bucuria creaţiei, bucuria învăţării, a descoperirii, a perseverenţei. Bucuria de a dărui şi de a primi. Cu naturaleţe. Cu inocenţă. Cu sinceritate. Şi dacă asta nu e magic, nu ştiu ce altceva este.

Ori, după cum ştiţi deja, eu le ştiu pe toate. Deţin câteva adevăruri şi am întotdeauna dreptate. De la înălţimea şi experienţa mea nici nu se poate altfel. E drept că tot de la ei am învăţat să caut acele întâlniri care să-mi zguduie din temelii toate certitudinile. E intens.

Şi am mai învăţat ceva. Să plâng. Se plânge la MagicFest, mai ales la sfârşit. Un plâns curat, şi sincer, şi eliberator. Dar să nu ne gândim la final. Abia a început.

Once more ʼround the sun.

Luana Popa