Întoarcerea acasă IC 5 30.08.22
Întoarcerea acasă
Întoarcerea acasă de Matei Vişniec, regia Botond Nagy este spectacolul a cărui premieră a deschis festivalul internaţional de teatru de la Suceava, fiind unul dintre cele mai importante şi puternice momente ale acestuia. Moarte, război, mizerie, durere, absurd se întâlnesc în textul lui Matei Vişniec şi conlucrează pentru a crea o de lume de întrebări, de îndoieli, de stimuli care să zguduie fiinţa din cea mai adâncă amorţeală, o trezire din moartea emoţională, din moartea uniformităţii (ne)gândirii, din moartea luării totul de-a gata – gata mestecat, gata gândit, gata digerat, gata.
Întoarcerea acasă este un eseu despre umanitate cu multiple straturi de meditaţie.
Spectacolul vorbeşte despre umanitate vorbind despre moarte, moartea soldaţilor în război, despre inutilitatea şi futilitatea acestui sacrificiu, despre nevoia justificării acestor morţi inutile, despre mizeria războiului. Spulberă sinonimia dintre eroism şi război prin poezia textului, prin poetica întregului construct, a interpretării actoriceşti, dar şi prin sublinierea umanului – mor oameni, nu numere în statistici, oameni cu frici, bucurii, visuri, îndoieli care îşi pierd sensul într-o moarte care şi-a ratat scopul („Generalul: Astăzi s-a dat iertarea… Nu mai sunt nici învinşi nici învingători”).
Întoarcerea acasă este şi o analiză subtilă şi extrem de conscisă a fiinţei umane şi a slăbiciunilor ei. Morţii patriei sunt împărţiţi în categorii, categorii definite printr-un singur criteriu cel al modului în care au murit. Categorii care vin cu un statut. Nici în moarte nu suntem egali. O segmentare la fel de absurdă şi în moarte la fel ca în viaţă. Nu se ştie câţi sunt în total, comisia de numărare nu şi-a făcut treaba. Moartea e individuală şi nu colectivă. Fiecare şi-a murit viaţa lui, fiecare şi-a întâlnit moartea lui. Vocile morţilor patriei sunt individuale chiar dacă reprezintă o categorie. Fiecare vorbeşte pentru grupul lui, dar cu propria sa voce. Îşi spune neajunsul ascunzându-se sub autoritatea grupului şi doar atât cât îi serveşte interesul. Şi cât de frumos subliniază această trăsătură a speciei umane scindarea grupului morţilor care mai cred în victorie .
Scenografia aparent simplă, minimalistă dar plină de sens şi încărcătură emoţională semnată de Andreea Săndulescu, completată cu precizie chirurgicală de light şi video designul lui Cristian Niculescu, devine portalul către lumea celor care nu mai sunt, a morţilor patriei, a celor decoraţi, a celor gazaţi, a celor dispăruţi, a celor împuşcaţi în inimă, a celor îngropaţi de vii, a celor morţi de frică, a celor executaţi, dar şi a celor câţiva care au o identitate. Spectacolul alternează scene de o intensitate emoţională cutremurătoare cu scene de umor frust fără ca întregul să piardă din profunzime. Sunt monoloage (Gazaţii – Delu Lucaci, Soldatul care a făcut pe mortul ca să scape cu viaţă – Clara Popadiuc, Mama mortului tânăr – Cristina Florea) care prin forţa interpretării te deconstruiesc şi te reconstruiesc ca spectator şi rămân în tine ca bază fondatoare a noului eu, o bază vie care pulsează şi naşte întrebări şi îndoieli, care reclamă o reaşezare a umanului în om.
Întoarcerea acasă esenţializează absurdul războiului şi a urmărilor sale într-o groapă comună, groapă comună a istoriei, a tuturor războaielor luate separat şi împreună, groapa comună în care se aruncă în mod absurd vieţi, speranţe, posibilităţi, frici, idei, umanitate, tot.
Întoarcerea acasă e o întoarcere în sine.
Luana Popa