Tinereţe fără bătrâneţe

Ediţia a XV-a a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI) s-a încheiat duminică. Zile pline de spectacole indoor şi outdoor, dimineaţa şi seara, concerte, expoziţii, lansări de carte. E greu să surprinzi în câteva rânduri atmosfera unui festival, dar sunt câteva lucruri (importante, zic eu) care mi-au sădit nişte seminţe de întrebări.

Pornesc cu întrebarea: Cât de tânăr e publicul tânăr? (reinterpretând una din întrebările din jurnalul semnat de George Roşu pe perioada FITPTI), la care se adaugă şi altele: Dacă e pentru publicul tânăr e şi pentru mine? Ce poate să-mi spună mie un spectacol pentru copii? Există o prejudecată în ceea ce priveşte spectacolele pentru publicul tânăr. Cum că n-ar fi artă, cum că sunt puerile, cum că te plictiseşti şi doar dacă ai în dotare un prichindel propriu şi personal merită să te sacrifici să înduri o astfel de experienţă, de dragul ăluia mic de-l vrei erudit şi căruia vrei să-i pompezi cultură în vene şi activităţi extraşcolare care să-l propulseze pe cele mai înalte culmi ale succesului. Mărturisesc că nu m-a ocolit nici pe mine acest gând şi degrabă vărsătoare de judecăţi de valoare m-am ţinut departe de scena pentru copii. Dar… karma, soarta, destinul, justiţia divină mi-a scos în cale şansa să mă reabilitez, să văd cu ochii mei, să judec în cunoştinţă de cauză şi să râd cu gura până la urechi alături de cei mai mici (mici la stat, vreau să spun) dintre omuleţii de pe planetă. E drept că de câţiva ani încoace şi teatrul pentru copii/publicul tânăr s-a schimbat la faţă şi la port, s-a mai scuturat de praf, a învăţat să vorbească pe limba publicului şi mi-a creat până şi mie (spectator tânăr, dar mai de demult) o mică şi inocentă dependenţă.

Aşa că, eliberată de prejudecăţi (de multişor de acum), caut şi aştept cu nerăbdare spectacolele pentru noi ăştia tineri şi zglobii. Doar o umbră de raţiune adultă mă împiedică să nu tabăr la sfârşitul spectacolului să-i dau la o parte pe cei mai mititei ca să mă împrietenesc eu prima cu păpuşile şi lumea lor, să mă joc un pic cu jucăriile şi să le iau cu mine (doar în gând) şi să le integrez în universul meu de om mare.

Uriaşul egoist (dramatizare Daniela Şilindean după Oscar Wilde, regia Radu Nica, Teatrul Luceafărul Iaşi) mi-a amintit cum era să te joci, să faci din orice o aventură, că lucrurile importante nu se pot ţine sub cheie şi dacă încerci, pierzi ceva, ceva esenţial. Am zâmbit continuu aproape o oră şi am rămas cu sentimentul ăla bun că încă mai există speranţă.

Copilul care nu ştia de ce merge la şcoală (de Selma Dragoş, regia Selma Dragoş, MiniReactor de Creaţie şi Experiment Cluj Napoca) vorbeşte copiilor de azi şi de ieri, părinţilor, profesorilor, îi ascultă şi creează un spaţiu de siguranţă în care fiecare dintre noi, şi mici şi mari, putem înţelege ce se ascunde în fiecare sufleţel, putem vedea şi trata altfel pericolele ascunse: cum se insinuează frica, coşmarul, cum dispare bucuria şi curiozitatea. Copilul care nu ştia de ce merge la şcoală m-a făcut să îmbrăţişez şi copilul şi adultul din mine, să dau jos ochelarii uniformităţii, să văd cu alţi ochi lumea.

Personajele din poveşti pot şi fructe şi legume – Împăratul Morcov al doilea, Prinţesa Portocală, Împărăteasa Păstârnac etc –  aşa cum le-au creat cei de la Teatrul Ariel Târgu Mureş în timp real sub ochii curioşi ai spectatorilor în Frumoasa din Pădurea Adormită (scenariu de Alina Nelega pentru păpuşi vegetale după Charles Perrault). Personajele pot fi chiar şi beţe de chibrit în spectacolul Viaţă de chibrit (scenariul, regia şi universul sonor Radu Dinulescu, Teatrul Prichindel Alba Iulia, Asociaţia Thespis Arad).

Staţia clovnilor (regia şi ilustraţia muzicală a Anei Crăciun Lambru, Teatrul Luceafărul Iaşi) e o demonstraţie de candoare şi o modalitate plină de tandreţe de recuperare a copilului interior. Un spectacol nonverbal în care personajele cu nas de clovn redau sensul şi bucuria existenţei. Staţia clovnilor este locul în care timpul se opreşte pentru a-ţi da timp să redescoperi esenţa vieţii, pentru a-ţi da şansa să-ţi reaminteşti cum să trăieşti cu rost şi care sunt lucrurile cu adevărat importante. Umorul, ingenuitatea, onestitatea şi energia oamenilor cu nasul roşu alungă oboseala, tristeţea şi redau speranţa.

Frumuseţea spectacolelor nonverbale constă şi în revelaţia că putem comunica fără cuvinte, că arta transcede limbajul şi că în poveşti ne găsim numitorul comun. Au demonstrat-o şi Miguel Soto din Mexic cu spectacolele Ziua Păpuşilor şi Ploaia de Vise, Raúl Garcia şi Mikel Fernandino din Spania cu Ciripitul, Onil Dragonul de la Teatrul Oniversum Freiburg Germania, Compania Jordi L. Vidal Belgia cu spectacolul Alamor, dar şi Indigo Moon Theatre Marea Britanie cu Sădeşte-ţi inima. Artişti care au adus, pe lângă frumuseţea poveştilor cărora le-au dat viaţă, un alt fel de a spune poveşti combinând tradiţii, tehnici, stiluri, tipuri de marionete şi o experienţă de receptare inedită.

Şi ca să mă întorc la întrebările de la început: Cât de tânăr e publicul tânăr? E atât de tânăr pe cât se lasă să fie. Dacă e pentru publicul tânăr e şi pentru mine? Este. Ce poate să-mi spună mie un spectacol pentru copii? Totul, doar că dintr-o altă perspectivă, una plină de umor, de optimism, de speranţă, una în care doar imaginaţia e limita şi limita se împinge cu fiecare descoperire mai departe şi mai departe. Fie că sunt poveştile clasice care vorbesc de prinţi şi prinţese, fie că sunt poveşti contemporane, magia lor creşte în noi.

Un bonus mare la a fi parte din publicul tânăr e spectacolul sălii, spectacolul replicilor venite din sală, născute dintr-o inocenţă, candoare, spontaneitate, imaginaţie şi sinceritate pe care noi le-am pierdut pe drum. Dar nu vă panicaţi, se pot recupera. Şi am găsit şi secretul pentru Tinereţe fără Bătrâneţe.

Luana Popa IC11