„Graniţe Fragile. Istorii Fluide”

Am mai spus-o şi cel mai probabil o voi mai spune. Îmi plac festivalurile (mai ales cele de teatru). Pentru promisiunile pe care le reprezintă, pentru surprizele pe care le presupun, pentru descoperiri, pentru întâlniri, pentru atmosferă, pentru încărcătura simbolică, pentru că timpul curge altfel într-un festival. „Graniţe Fragile. Istorii Fluide” este tema ediţiei XXXII a Festivalului Naţional de Teatru (FNT). O temă meditaţie despre vremurile pe care le trăim şi cum le trăim.

Mi-a fost greu să aleg la ce spectacole să merg, pentru că sunt multe, pentru că sunt bune şi pentru că se suprapun, pentru că trebuie să iei în calcul diferitele distanţe şi timpi de deplasare de la o sală la alta fără alte distrageri (uite o cafenea, uite un om drag cu care ai vrea să schimbi o vorbă sau măcar o îmbrăţişare. Uită de cafenea că nu este timp şi dacă ai noroc omul drag aleargă alături de tine spre spectacolul pe care urmează să-l vezi şi bucuria e dublă când e împărtăşită). Cu programul făcut şi luat la purtător iei cu asalt sălile de spectacol.

E duminică noapte când scriu aceste rânduri. Asta înseamnă două zile de festival, ceea ce înseamnă patru spectacole (ar fi fost 5, dacă zeii nu s-ar fi împotrivit şi hazardul nu şi-ar fi insinuat codiţa duşmănoasă între mine şi Oedip Rege), două expoziţii, un maraton de lansări de carte (vreo şapte – cele de care nu m-am putut desprinde), întâlniri preţioase pe care mi-e greu să le număr dar care continuă să pulseze bucurii în vene. Şi o medie de 18.800 de paşi/zi (asta ca să subliniez că festivalul/cultura te menţine şi în cea mai bună formă fizică).

Cu Millenial Historymi-am început FNT-ul. Şi ce început! Uimire, curiozitate, nerăbdare, emoţie, astea sunt sentimentele care mi-au năvălit la intrarea în sală. Pe scenă aşteptau cuminţi instrumente muzicale (O harpă!, clape, recorder), o proiecţie cu cei care se pregăteau să intre în scenă, un ultim retuş de machiaj, o îmbrăţişare strânsă, ieşirea din proiecţie, intrarea în sală, pe rând, lăsându-i pe ceilalţi în cabină pentru a se reuni pe scenă. Un împreună, o singurătate, un alt împreună. Şi acolo pe scenă, voci, sunet, umbră, muzică. O voce pentru cei mulţi, o voce individuală, un împreună ghidat, un împreună simbolic, un împreună ghidat prin muzică. Istoria văzută prin ochii generaţiei milenialilor. Istoria mică, personală, subiectivă care pusă una lângă alta creează istoria mare, subiectivă, impersonală. Un spectacol călătorie în burta istoriei unde vocile îşi caută trup, sens, împăcare, claritate, vindecare. Interviuri şi muzică, voci şi muzică, un împreună în alteritate, un împreună în a încerca să ne înţelegem traumele sociale pentru a putea controla ce devenim. Un spectacol incantaţie care te transportă de la asasinarea judecătorului sicilian anti-mafie Giovani Falcone la conflictul Nord-Irlandez, la „decrețeii, Copiii decretului” lui Ceaușescu, în România, și la unificarea Germaniei, văzută dinspre est. Un joc despre supravieţuire într-un context şi urmările sale transformatoare. Frica de celălalt. Frica. Calea între nepăsare şi păsare, între indiferenţă şi implicare. Emoţia apartenenţei. Emoţia încercării de a-l descoperi pe celălalt. Emoţia lui împreună, ca individualităţi, ca societate, ca umanitate. (Millenial History – Direcția artistică, jurnalism, cercetare, interviuri, concept & conținut: Andrea Voets; Muzică, compoziții, voci & live-electronics: Andrea Voets, Luke Deane, Sarah Jeffery; Dramaturgia și regia: Catinca Drăgănescu; Mixing: Simos Lazaridis; Producător: Resonate Productions (Olanda))

Waste, de Gianina Cărbunariu, este un basm documentar care aduce în discuţie problema deşeurilor ilegale şi consecinţele ecologice. De ce basm? Poate pentru că prin îmbinarea unor personaje amuzante care-şi flutură păsul în bătaia vântului, pe sub munţi de cauciucuri, devine mai  uşor de digerat o problemă acută a societăţii, o problemă care tinde să se piardă în banalul cotidian prin abordări plicticoase şi golite de sens ca discursuri de dragul discursului. Cum altfel să mai discernem între bine şi rău, dacă nu intrând într-o poveste? Contextul regizoral şi personajele creează detaşarea necesară pentru ca spectatorul să fie dispus să se angajeze în încă o luptă. Personaje care îţi povestesc că au fost tăiate din distribuţie şi care, prezentându-se, dau textul, şi, dincolo de umorul fin, lasă să transpară drama neputinţei (a personajului, a autorităţilor, a noastră până la urmă), un păun eclectic – pasăre mândră şi pretenţioasă care „ia ochii”, care cu penajul extravagant ascunde ce nu trebuie văzut, erijat în purtător de cuvânt şi garant al bunului mers al lucrurilor, păstrăvii – victime ale dezastrului, pardon, catastrofei, pardon, accidentului ecologic, simboluri şi realităţi care se întâlnesc (peştii nu vorbesc, nu scot sunete, nu au voce, nu se pot apăra, iar textul acestor personaje subliniază pe de o parte neputinţa, frica, disimularea, fuga de responsabilitate – „în general, suntem bine”), ursul – victimă şi prădător manipulator spun o poveste binecunoscută, dar într-un mod ingenios şi atrăgător care nu te poate lăsa indiferent oricât de tare te identifici cu „peştii liberi”. (Waste – de Gianina Cărbunariu;Traducerea în limba germană: Fabiola Eidloth; Dramaturgia: Carolin Losch, Christina Schlögl; Cu: Boris Burgstaller, Elias Krischke, Marco Massafra, Jannik Mühlenweg, Sebastian Röhrle, Christiane Roßbach.Regia: Gianina Cărbunariu;Decorul și costumele: Dorothee Curio;Muzica: Emilian Gatsov, Louis Stiens;Producător: Schauspiel Stuttgart)

Dragoste şi alte crime este un episod din viaţa unei femei, o poveste aparent banală despre nevoia şi decizia de a începe o viaţă nouă. Nu toţi suntem eroi, nu ni se întâmplă în fiecare zi câte ceva extraodinar care să ne pună viaţa pe un piedestal şi să fie urmărit cu sufletul la gură de restul omenirii. Suntem banali şi ducem o viaţă banală, mai mult sau mai puţin organizată, dar e viaţa noastră şi pentru noi fiecare eveniment poate, la un moment dat, căpăta dimensiuni apocaliptice. Spectacolul realizat după scenariul filmului sârbesc omonim (2008, de Stefan Arsenijević) creează un univers în care haosul este ordonat prin cuvânt şi acţiune. Un proces de curăţare a mizeriei materiale prin întoarcerea la autenticul sentimentului uman. Personajele par că plutesc pe deasupra a ceea ce este fizic viaţa lor printr-o întoarcere în sine. Un spectacol poezie în care durerea, suferinţa se amestecă cu hazul, în care indicaţiile scenice rostite neutru creează un portal spre straturile interioare ale personajelor, lăsând în afară orice ornamentaţie, orice distragere, orice lucru în plus care nu are legătură cu esenţa. Planuri şi intersecţii, oameni şi destine, tristeţi şi bucurii, ca-n viaţă. (Dragoste şi alte crime – de:Stefan Arsenijević–Srđjan Koljević–Bojan Vuletić; Regia: Theodor-Cristian Popescu; Scenografia: Mihai Păcurar; Muzica originală și sound design:Andrei Raicu; Light design: Cristian Niculescu; Producător: Teatrul „Tamási Áron” Sfântu- Gheorghe).

Pentru mine cele două zile de FNT au fost despre cuvânt, cuvântul care repară, care revelează, care construieşte, care sapă în tine, care îţi dă identitate, care judecă, care caută soluţii, care caută, care dă sens, care acuză, care manipulează, care este tăcut, care nu se lasă spus, care doare, care veghează, care face ordine, care linişteşte, care nu uită, care expune, care ascunde, care este transparent, care păstrează, care trezeşte, care apropie.

Şi nu v-am povestit decât despre prima zi şi foarte, foarte pe scurt. Aşa, mai mult ca să mă laud.

Luana Popa