„O, nopţi, sublime şi istovitoare nopţi dinaintea marilor plecări…” Nu ştiu câţi îşi amintesc de acest capitol din „Cavalerii florii de cireş”, primul volum din seria Cireşarii. Înfiorarea sufletului în noaptea dinaintea marilor plecări. La vremea la care l-am citit eram prea mic ca să mi se dea voie să visez măcar la mari aventuri, aşa că l-am citit plictisit şi frustrat, bănuindu-l de false promisiuni. Si uite că, peste ani, singurul lucru pe care mi-l amintesc dintr-o carte citită în copilărie sunt parfumul aventurii accesibile şi acest pasaj, al nopţilor albe de dinaintea marilor plecări.

Când viaţa îţi este programată în cel mai mic detaliu de dinainte să ştii să citeşti, când în vacanţă poţi pleca doar cu familia, când la facultate te muţi în apartamentul cumpărat de ai tăi cadou că ai intrat, când prima zi la serviciu e în biroul părinţilor, iar plecatul în altă ţară e la jobul aranjat de tata la Londra, aceste plecări nu îţi pot procura nici un fior. Şi de aceea sunt irosite.

Ce am descoperit e că marile plecări nu sunt plecările departe sau cele pe termen lung, ci plecările în altă lume. În lumile pe care nu le cunoşti şi pe care abia aştepţi să le descoperi, în lumile în care speri că îţi vei găsi inima, sau sufletul, sau mintea, sau, mai important, sensul. Lumi despre care ştii sau doar bănuieşti că sunt acolo şi despre care nu ştii dacă sunt aşa cum le-ai fantasmat în minte, dacă te vor place, dacă te vor primi, dacă te vor accepta, poate chiar adopta sau dimpotrivă respinge. Sau, mai rău, suge înăuntru, folosi până la golire şi scuipa afară. Năluci binevoitoare sau duhuri rele.

Pentru cei cărora li s-au refuzat sistematic propriile mari plecări, pentru noi cei prea bătrâni pentru a mai sta cu inima cât un purice aşteptând să sune ceasul deşteptător, pentru cei care au ratat starturile sau simt că sunt alergători de frunte într-o cursă care nu le aparţine, există un remediu banal. Arta. Fără semnul exclamării, fără teaser, fără campanie publicitară. Un remediu banal, dar esenţial.

Ei bine, pentru noi ăştia frustraţii şi nemulţumiţii de nici noi nu ştim ce, se organizează din când în când nişte caravane medicale numite, ca să nu ne speriem, Festivaluri. E un termen destul de pretenţios, admit, dar unii dintre noi nu ne lăsăm uşor sufletele pe mâna unor necunoscuţi, aşa că preferăm să amânăm la nesfârşit pansarea, până când rana devine cu adevărat dureroasă. Aşa că se organizează aceste Festivaluri, în care ni se aduc doctori de tot felul de dureri ale minţii şi sufletului.

Săptămana aceasta, de exemplu, începe la Suceava un Festival de teatru. Că vorbeam de nopţi dinaintea marilor plecări. Ei bine, am aflat că în spatele cortinelor de la intrarea în sala teatrului a fost instalat un dulap. Un dulap tip Narnia. Treci de perdea în fiecare seară în altă lume. Unsprezece zile de vizitat planete diferite, fiecare cu povestea ei, cu şoaptele ei. Cred că e chiar mai mult decât a călătorit Micul Prinţ. Interesant gând, să ţi se ofere şansa de a fi din când în când Micul Prinţ …

Ţi se face inima cât un purice. Ca de fiecare dată când credeam că am pornit în viaţă. Un caleidoscop de lumi, o miriadă de vieţi de încercat. I se spune clişeatic „magia teatrului”. Începe odată ce treci de cortina dintre foaier şi sală.

Mi-au spus că sunteţi asteptaţi.

Dinel Dumitru Teodorescu