E oficial ! A început festivalul! Nu e cu artificii de alea de Revelion, ci de alea mentale.

Şi dacă tot vorbim de artificii mentale, vreau să atrag atenţia asupra celor mai neaşteptate dintre ele. Nu vă povestesc despre spectacole extraordinare, despre actriţe şi actori superbi, regizori, compozitori, scenografi, gânditorii de lumini geniali, nu despre astea, partea glamour. Asta o vedeţi şi o simţiţi singuri, nu vă povestesc eu ce bombe emoţionale vă poate furniza teatrul. Nu, pe mine mă interesează partea aceea de care ne ferim, partea „prăfuită”, pentru „profesori”, aia la care merg doar „intelectualii”. Adică, nu vă descurajaţi, conferinţele.

De când am asistat, acum nişte ani, la discuţii libere pe care le aveau în faţa scenei, între scaune, Matei Vişniec cu George Banu, m-am îndrăgostit de concept. Până acolo încât acum consider că un festival (nu neapărat de teatru, poate fi şi de rock) fără discuţii este sec. Să fie de vină lumea aceasta complexă în care trăim şi în care nu putem consuma doar produsul cultural fără meta-produsele tip behind the scenes, ce a gândit autorul, ce a simţit actorul etc.?

Sincer nu cred. Astea folosesc numai în PR şi nu sunt niciodată la rivalitate cu produsul, fiind mai superficiale decât acesta. Arta nu se explică, arta se trăieşte.

De la acele întâlniri facilitate de „Zilele Matei Vişniec” de pe vremurile de dinaintea înfiinţării teatrului am rămas dependent de aceste „conferinţe” până la a considera o marcă a maturităţii unui festival prezenţa sau absenţa lor.

Nişte oameni care stau pe scaun şi îşi dau cu părerea. Asta ne mai trebuia! Ei bine, da, exact asta ne mai trebuie din când în când. Chiar şi pentru cei care se hrănesc cu certitudini de dimineaţa până seara nu strică să se sacrifice o dată să vadă dacă suportă efortul de a asista la unii care stau în fund pe scaun (sau în picioare, cum preferă Matei) şi îşi dau cu părerea. Pentru că, de la George Banu încoace am descoperit că sunt unii oameni care sunt atât de inteligenţi şi care pot să îţi povestească lucruri fără să te facă să te simţi idiot. Lucruri care să rămână cu tine măcar o perioadă lungă după, dacă nu pentru restul vieţii. Lucruri simple, clare, idei care lor le vin natural, dar care în tine pot pune o ordine după care ai tânjit, poate, toată viaţa. Cel mai ades fără să ştii încotro să cauţi. Mici sau mari clarificări pe care, că ştiai sau nu că îţi trebuiesc, le primeşti gratuit asistând la o discuţie de oameni inteligenţi. Poţi nimeri aşa în una dintre acele „întâlniri esenţiale”, cum le spune Matei Vişniec.

Tema conferinţei, la acelea la care merită să asişti, este întotdeauna doar pretextul de la care se porneşte. E ca în artă: principalul, cand ai ceva de spus, este să te apuci. Să faci primul pas, să începi de undeva. Şi de acolo, mai ales potenţat de un partener de discuţie care nu vrea să te înece în înţelepciunea lui, nu mai există limite.

Inclusiv abordarea pragmatică şi nu neapărat cea entuziastă, precum a mea, este uşor argumentabilă. Păi să o luăm aplicat:

Avem conferinţa cu numele Cum se ratează un rol? Perspectiva criticului. Sună tehnic, nu? Dar dacă, ascultând cum bate Călin Ciobotari câmpii pe ce îi e drag lui, îţi explici şi tu de ce ţi-a plăcut actriţa/actorul tău preferat în spectacolul x şi nu şi în Y. Sau, mai rău, de ce îţi place o formă de teatru şi de ce alta nu? Sau, de fapt, aflând câte ceva despre cum îţi distilezi gusturile, să afli ceva despre tine. Şi astfel să te distilezi pe tine însuţi, având acces la perspectiva şi inteligenţa celorlalţi, puse gratuit la dispoziţie de aceste minunate agregatoare comunitare numite festivaluri.

Şi apoi ţi se mai ţine o conferinţă despre O istorie a sărutului în teatru. Este că devine tot mai interesant? Realizaţi că nu e istorie pe bune, nu? Alo, liceenii, studenţii, toată lumea! Abia acum începem să vorbim! Dacă sărutul nu e pretext îndeajuns să te duci la o conferinţă, atunci eşti mort şi ne pare rău, dar trecem mai departe. Condoleanţe.

Pace. Nu „Pace ţie”, ci simplu Pace. E adevărat, sună prea vag pentru a-ţi face o idee dacă merită pierdut timpul, dar aici intrăm cu arsenalul tehnic al vânătorului de conferinţe. Dacă titlul sau tema sunt prea vagi, nu ai de unde să ştii dacă e o prăfoşenie academică sau un cocktail intelectual. Atunci trebuie să te uiţi mai departe la brandul gazdei sau al moderatorului. În studiul nostru de caz moderatorul este Matei Vişniec. Chiar dacă nu aţi citit nimic de el, de brand tot aţi auzit. Dincolo de brand, mă mai jur şi eu, în care aveţi încredere nesfârşită, că de aia îmi citiţi aberaţiile, că Matei Vişniec e prea tare. Nimic din teatrul absurd nu e absurd. Doar îţi trebuie o sensibilitate aparte pentru a vedea cât de pe faţă este de fapt acest tip de exprimare. Şi asta se antrenează (mai ales prin conferinţe). Dar după ce o dobândeşti, nu te mai poţi opri din râs. (Aşa ajungi să îţi placă şi arta lui George Roşu.) Ori, vă închipuiţi cum trebuie să fie lumea vazută prin ochii celui care scrie chestiile astea după ce le vede şi le trece prin sufletul şi apoi mintea lui? Să nu te duci să îl tot asculţi? E şi mai simplu decât să îl citeşti.

Deci am bifat, avem moderator bun. Că dacă ai moderator slab nu auzi decât laude la adresa invitatului. Perorate de moderator sau de invitatul însuşi. Astfel de conferinţe sunt pierdere de timp. Pentru biografii şi CV-uri relevante avem net.

Apoi, dacă încă eşti nesigur, mai ai un filtru. Numărul de participanţi. Aici e foarte tricky. Ideal e să fie discuţii unul la unul. Dacă sunt mulţi e un semnal de alarmă, pentru că vor avea loc să vorbească puţin şi atunci, ca să strălucească, până şi oamenii inteligenţi sunt tentaţi să o dea în clişee. Să nu pară ei mai puţin …  decât … La conferinţa cu Pacea de exemplu sunt mulţi tare. Tot nume şi nume, dar cam mulţi. Să vedem dacă până şi Matei îi poate gestiona. Dar dacă din atâtea minţi luminate nu e cu revelaţie, să fie cu distracţie, că la urma urmei suntem în teatru şi când acesta nu e bun, măcar e distractiv. Vedem sâmbătă la 11. Sau nu. Cum vreţi. Nici nu ştiu exact ce încerc eu aici să vă conving. Eu mă duc oricum. Veniţi, nu veniţi, cum credeţi.   

Dinel Dumitru Teodorescu