Lulek și Dilek

Dialoguri #4

D: Dragă Lulek. Îmi permit să te invit din nou la reașezarea conceptelor lumii, așa cum ne-am obișnuit noi doi. Și o fac din două motive. Unul, pentru că eu, de când am descoperit că Platon era împotriva teatrului, am prins ciudă pe el. Și când ai ciudă pe cineva, începi, cel puțin în capul tău, să-l contrazici și să-l pui la punct. Ceea ce face că începi să i te simți superior, pentru că, nu-i așa, în capul tău și în lipsa lui, tu ai dreptate și el mustește de eroare. Acum, două milenii mai târziu, când și el știe că era în eroare și că eu am dreptate că teatrul e o chestie de care societatea are nevoie, cu atât mai mult mă simt superior și, ca să nu îi semăn, nu aș vrea să dezbat probleme arzătoare cu un interlocutor imaginar, care numai să îmi ridice mingea la fileu, așa cum a făcut el. Știi cum e cu gurile rele. Eu știu că am aproape mereu dreptate, dar am nevoie să dezbat, pentru a se așeza mai bine argumentația. Ceea ce ne conduce la al doilea motiv. Cum nimeni nu mai vrea să stea de vorbă cu tine, mi-am spus să facem un dialog, să nu ajungem ca Platon, Doamne (sau Zeus?) ferește!

Zilele acestea, când cultura a fost scoasă din debara, desprăfuită public, bifată pe listele de inventar, simt că nu sunt singurul care clipește des. Am așa impresia că, pe măsură ce îmi scot praful din ochii iritați, nu mai văd nici urmă de mult iubita noastră cultură și ne reîntoarcem la „Business as usual” sau, cum se spune la noi în arte : „Felicitări din nou!”. E doar impresia mea?

L: Ei, acum, cu Platon nici nu e greu să te cerţi. Mai ales că o faci în capul tău şi în limba ta. Că dacă ţi-ar răspunde în greaca veche… Depăşind faptul că am impresia că îţi cauţi în mine pe cineva să-ţi dea apă la moară, voi răspunde provocării la dialog. Şi nu din cauză că nu mai vrea să stea nimeni de vorbă cu mine, că nici n-am nevoie. Certuri, ba nu, hai să le zicem dezbateri interioare am şi eu suficiente cât să vă bat şi pe Platon şi pe tine la un loc. Ci pentru că mi-ai aruncat praf în ochi cu desprăfuirea culturii în public. Păi unde? Ai dovezi? S-a făcut aşa o curăţenie generală, aşa cum făceau străbunele? Că ştiu din ADN că nici un străbun n-a pus mâna lui înţeleaptă pe-o mătură sau pămătuf de praf. Liste de inventar, n-avem. Sau, dacă avem, sunt şi alea ascunse în vreun beci domnesc, departe de ochii curioşi a muritorului de rând. Să nu puie privirea hulpavă pe vreun ceva, că cine ştie ce se poate întâmpla. Nu s-a desprăfuit nimic. O zic eu. Că m-am obişnuit să zic. O fi încercat vreun suflet rătăcit pe ici colea, dar a fost, din nou, îngropat în coroane şi nemuritoare flori de plastic cu tot cu praful şi găinaţul de sub ele, de n-o să le descompună natura nici după următoarea glaciaţiune. Nici statuile n-or supravieţui cât omagiile aduse lor. Şi da, felicitări! Ai înţeles! Omagiile se aduc statuilor şi găinaţului de zburătoare care le dau târcoale mai des decât culturiştii neamului, nu ălora de-au fost înainte să devină statui. Cumva e de apreciat ce faci tu. Trânta filosofică cu Platon. Că măcar aşa ai încercat să pricepi ce-a vrut omul să zică şi, cu puterile minţii tale, dar mai ales a experienţei de secole din spate, îţi dă mâna să te iei de el.

Şi îmi pare că insinuezi că arta şi cultura nu e “Business as usual”. Felicitări! Că din astea avem cel puţin la fel de multe câte coroane. Şi se împart mai cu generozitate decât coroanele. Nu numai la zi mare. În fiecare zi. Trebuie doar să fii, sau să postezi pe ceva reţea. Şi cumva să postezi e să fii! Că dacă nu postezi, nu eşti. Şi acum încep să mă întreb dacă tu exişti sau eşti doar un vis tulbure. Dar nu importă! Orice ai fi, crezi că există deja un curent artistic care are la bază felicitările? Felicitări simple, călduroase, multiplicate, sincere, din suflet, cu semn de exclamare, cu punct, cu emoji? Şi ce influenţă poate avea asupra culturii contemporane?

D: Uite, vezi, de aceea îmi place să vorbesc cu tine! Prima, pentru ca să îți pun ordine în concepte. Că așa ești tu, entuziastă și repezită. S-a făcut, precum în fiecare an, o mare desprăfuire a culturii, ca de ziua ei. Verifică internetul, că e plin de poze. Se ia cultura, se scoate din beci, i se recită din Eminescu, i se depune o coroană – aici suntem măcar toți de aceeași părere, că de ziua culturii naționale cel mai firesc gest este să depunem coroane – și gata, o punem înapoi. Ne-am făcut datoria, bifăm inventarul. Cât despre desprăfuire a culturii, vezi cum te ia valul și te repezi în concepte fără să le înțelegi? Tu vrei, dragă, să vezi metafore peste tot. Cine vorbește aici de Marea desprăfuire? Păi ce, la tine a venit primăvara? Imediat vei începe să vorbești de primenire în cultură! Nu, monșer, aici încă e iarnă. Și praful nu e metaforă. E înnecăcios. Doar atât.

Cât despre noile tendințe în cultura orală și literatura emoji (se scrie mai mult cu emoticoane decât cu cuvinte, deci să fim primii care să teoretizeze acest curent), cred că, într-adevăr, putem lua în calcul definirea artei și actului cultural prin gradul său de felicitabilitate. La urma urmei, pentru a ierarhiza valoarea avem nevoie de instrumente de evaluare și măsură. Ori, în cultură, unde evaluarea este mereu subiectivă și frumusețea este în ochii privitorului de emoticoane, cu atât mai greu putem spune ce e real și ce e praf în ochi. Ori legile curentului spun că ochii se pot irita, dar gura va ști să fie independentă și diplomată. În sensul că știe când să tacă. Așa se ridică o cultură majoră, tăcere peste tăcere. Păi nu ne învață însuși Brâncuși că trebuie să ne așezăm în cerc la masă și să tăcem? Ce simbol mai frumos al românismului decât Masa tăcerii? Ei bine da, ai sesizat corect, felicitările au devenit sinonime cu abținerea de la un act critic. Sunt nu numai curentul predominant în arta contemporană, dar sunt șansa noastră de a deveni, în sfârșit, ceea ce ne-am dorit dintotdeauna, adică o cultură europeană majoră. Multe felicitări atestă existența multor evenimente culturale. Ori ce sunt evenimentele culturale dacă nu acte culturale? Suma actelor culturale nu dă o cultură? Și când avem foarte foarte multe acte culturale nu se cheamă că vom avea, în sfârșit, o cultură mare? Ei bine, q.e.d. Vedeți dragilor la ce e bună matematica? Folosită corect îți revelează exact ce vrei să auzi. Cred că merit felicitări. Ca și tine, cu fina ta putere de problematizare. De aceea te întreb mai departe, pentru a extinde teoretizarea din domeniul artistic în cel științific: felicitabilitatea este, crezi, unitatea de măsură doar a valorii actului cultural, sau, pe aceeași logică a cantității, poate fi extinsă ca, să zicem, element de evaluare a succesului managerial?

L: Felicitări! Cum ştii tu să învârţi conceptele şi să arunci cu praful proverbial în stânga şi-n dreapta, doar doar nu s-or vedea cusăturile grosolane în teoriile făcute pe genunchi. Dacă tăceai, filosof rămâneai! Ca să ne întoarcem în metafora tăcerii. Că şi tăcerile astea sunt de mai multe feluri. Tăceri cu tâlc, tăceri a lehamite, tăceri resemnate, tăceri indiferente, tăceri meditative. Şi avalanşa ta de cuvinte e tot un fel de tăcere.

Aşa cum e şi spoiala în cultură. Cu cât ţipă unul mai mult cu atât ştii că ascunde o tăcere, o tăcere a golului. Felicitări! Doar că, cu tot exerciţiul matematic, cu instrumentalizarea variabilelor de calcul, unităţi de măsură noi, rezultatul tot nu se vede. Management? Construct capitalist, ce ne trebuie! Că exact asta ai demonstrat. La teorie suntem brici. Din cuvinte / emoticoane/hieroglife suntem toţi, unul şi unul, luceferi nu alta. Avem statui, avem coroane, avem praf cât un deşert planetar. Unul n-ar pune mâna să clădească una peste alta coroanele mortuare ale culturii, să vedem dacă depăşesc coloana infinitului şi, poate aşa, intraţi în cartea recordurilor, ne-om găsi fiecare tăcerea. Hai că v-am dat şi idee de instalaţie artistico-culturalo-politică. Şi ne putem cocoţa toţi în vârful ei să ni se vadă cultura de pe Lună.

D: Uite cum am întins o mână și am fost mușcat cu nesaț. Și ne mai mirăm că… Stai și te gândești cum de a ajuns Platon să inventeze un interlocutor fictiv pentru a-și expune ideile. Cine știe cu câți filosofi reali o fi încercat să lege parteneriate întru teoretizare. Că omul nu s-a schimbat în ultimii trei mii de ani. Dar și, dacă totuși s-ar fi lăsat contrazis, oare nu s-ar fi dezvoltat teatrul mai de devreme? Pe de altă parte, ce-s o sută, două de ani întârziere în viața unei culturi? Dacă n-o prindem noi, e în regulă, că au început-o deja înaintașii noștri și or s-o prindă urmașii urmașilor noștri. Până atunci, să ne îmbărbătăm cu felicitări luminoase. Iluminismul a fost deja?