De poveste

„Povești, nu istorii!”, s-a aprins cineva la vederea titlului „11 istorii de azi în 11 scurtmetraje austriece” al seriei de proiecții care începe la Spațiul Cilindru din Suceava (Aleea Dumbrăvii 10), chiar pe 11 iulie, la ora 19.00. Nu, nu vă înșelați, cele două cuvinte sunt sinonime perfecte, așa cum ne învață dicționarul; totuși, nuanțele pe care le închid printre literele lor le fac să privească în direcții diferite. Poveștile – gândiți-vă cum sună acest cuvânt când îl rostiți cu glas tare – par să se învăluie, de cele mai multe ori, într-un aer misterios (și un pic pretențios), izvorât din fapte ce țin de un adevărat roman de sute de pagini/serial de pe platforme de streaming/podcast fluviu. Pe când istoria, istorioarele, întâmplările, peripețiile se întâmplă aici și acum și le trăim cu toții, în fiecare zi. Ele ne compun viața care – da! –, la un moment dat, poate deveni o poveste.

Dar până acolo, sunt dorințele și tot ceea ce suntem gata să facem pentru a le îndeplini. Că este vorba despre depășirea condiției personale și căutarea notorietății (TRIUMPH DES SCHAUSPIELERS, Daniel Holzberg), a unui loc de muncă mai bun sau a locului de muncă la care visăm (HOLLYWOOD, Leni Gruber, Alex Reinberg), de dorința de a ne odihni, în sfârșit, și locurile unde ne târăște imposibilitatea de a o face (LULLABY, Magdalena Chmielewska), și mai ales de dorința fiecăruia dintre noi de a (ni) se face dreptate (DAS ANDERE ENDE DER STRAßE, Kálmán Nagy).

Și mai sunt și alegerile pe care le facem, asumat sau nu. Decizii ce țin de viață și de moarte, de soarta celorlalți  pe care o ținem uneori în mâini (5PM SEASIDE, Valentin Stejskal), de opțiuni artistice, de fapt sociale (SEKUNDENARBEITEN, Christiana Perschon), sau despre consecințele mai mult sau mai puțin întâmplătoare ale lucrurilor care ajung în calea noastră, sau pe care le provocăm nemijlocit chiar noi (AUGUSTS ORTE, Valérie Pelet).

În fine, sunt întâmplări despre oameni pe care nu-i vedem în viața noastră de zi cu zi, despre care nu vorbim, care nu apar la televizor sau care nu sunt altceva decât un simplu decor pentru alți oameni și alte povești/întâmplări. Sunt oamenii care trăiesc în locuri „pitorești”, locuri care-i șterg pe aceștia, cu frumusețea și tradițiile lor muzeificate, în ochii celor care le vizitează (DIRNDLSCHULD, Wilbirg Brainin-Donnenberg). Sunt oamenii din spațiul public care, poate, ne irită uneori, dar care schimbă cu adevărat și eficient lumea, la nivelul lor (CEREAL, Anna Spanlang). Sunt tinerii care se pierd printre rotițele sistemelor sociale (WILL MY PARENTS COME TO SEE ME, Mo Harawe). Și, nu în ultimul rând, personajele acelea de care nici măcar nu ne amintim că există, de exemplu, în jocurile video.

Acelea care populează fundalurile, precum o butaforie, dar care – și nimeni nu poate să spună de ce! – muncesc din greu, fără oprire (HARDLY WORKING, Michael Stumpf, Susanna Flock, Leonhard Müllner, Robin Klengel). Aceste 11 istorii – în  care poate veți recunoaște crâmpeie din ceea ce vi se întâmplă la tot pasul – le veți vedea pe 11 și 25 iulie, 1 și 15 august, la Spațiul Cilindru. Toate filmele, atent selecționate dintre sute de producții premiate în festivaluri internaționale de prestigiu sau preferate de public, sunt prezentate pentru prima dată în toate orașele din România în care ajunge această caravană a celor „11 istorii de azi în 11 scurtmetraje austriece”, organizată de Forumul Cultural Austriac, Academia de Film din Viena, cu sprijinul Ministerului austriac al Afacerilor Europene și Internaționale.

După premiera absolută de la București, prima oprire din cadrul acestui turneu este Suceava, iar alegerea nu este întâmplătoare. În luna aprilie, noua casă a asociației „Un Concept Luna”, Spațiul Cilindru, se deschidea pentru public cu expoziția „Zeii de împrumut ai Vienei. Martori împietriți” a renumitei fotografe Christine de Grancy. Era și pentru noi, coorganizatorii echipa Forumului Cultural Austriac, întâia oară că puneam una dintre primele pietricele din evoluția pe cale să devină poveste (!) a unui loc fizic. Prin grija creatorilor spațiului, incorigibilii entuziaști Luana Popa și Dinel Teodorescu, nu am aflat de greutatea evenimentului la care contribuiam decât în ziua vernisajului. Un mijloc de a ține stresul sub control, dar și o responsabilitate resimțită cu atât mai puternic, pentru că „intrarea în societate” este încă și mai pretențioasă pentru structurile care doresc să atragă o comunitate, decât pentru un om care-și descoperă semenii.

Că lucrurile se pare că au funcționat cum trebuie e întărit de o realitate obiectivă – odată cu cele „11 istorii de azi în 11 scurtmetraje austriece”, „Un Concept Luna” și Forumul Cultural Austriac se află la cel de al treilea proiect comun, după expoziția menționată și seria de proiecții de filme experimentale de la Ars Electronica. Producțiile scurte pe care le veți vedea – care vă vor emoționa, deranja, intriga sau pune pe gânduri – vin să întărească misiunea de spațiu al dezbaterii de idei pe care Cilindrul dorește să o asume în peisajul sucevean, dar și să sublinieze onoarea pe care o resimțim noi, cei de la Forum, de a ne fi aflat alături de gazde la primii pași ai voștri în acest spațiu. Un rezervor de apă devenit rezervor de artă, care adună istorii ce deja, pe nesimțite, sunt primele piese din puzzle-ul unei lungi povești.

Andrei Popov

MagicFest
Ediţia a 1.3-a

LUANA POPA

Se vorbeşte (aş fi vrut să scriu mult, dar mi-am dat seama că aş minţi) din când în când (când dă bine) despre educaţie, despre cultură, despre artă. Se vorbeşte. La nivel foarte local, regional, naţional. Pagina asta v-a provocat de suficiente ori să număraţi evenimente culturale relevante, întâlniri, spaţii şi aşa mai departe. Aşa, de dragul statisticii, a apetenţei românului/suceveanului pentru cifre şi lucruri concrete şi aşezării în minte a unui loc pe care-l ocupăm pe o hartă mentală a infrastructurii şi potenţialului cultural şi educaţional. Că e mai uşor după ce dai cu capul de pragul de sus (care cel mai adesea nu e foarte sus, şi mai e şi dureros la contact) să priveşti la pragul de jos şi să înţelegi unde eşti. Nu de alta, dar să ştii unde să te îndrepţi. Degeaba eşti hotărât dacă baţi pasul pe loc sau câmpii, sau codrii, fără busolă. Astfel, în acest context şi ne limităm la cel educativo-culturalo-artistic, în care infrastructură n-avem, bugete, strategii de dezvoltare nu există, rămâne veşnica uimire şi totodată îndeletnicire a neamului: cum să rămâi pe linia de plutire sau, mai ambiţios: cum să faci din căcat bici şi să şi pocnească. Există o încăpăţânare umană de a merge înainte, indiferent de condiţii, de a căuta soluţii, de a oferi şi nu de a lua. Există un soi de oameni care transformă obstacolele în oportunităţi.

Dacă n-avem, facem. Şi teatru pentru adolescenţi n-avem. Avem pentru copii (vorba vine) care cu câteva excepţii este depăşit, prăfuit şi numai bun (am auzit asta într-o conversaţie) de folosit ca pedeapsă pentru cei mici şi poznaşi. Şi totuşi ne păstrăm speranţa: începe să apară dramaturgia pentru publicul tânăr şi poate îi dăm o mică vacanţă Scufiţei Roşii să-şi primenească hainele, să-şi updateze gps-ul şi să-şi schimbe traseul, că s-o fi săturat şi ea şi Lupul să nu mai fie relevanţi nici măcar ca material didactic. Asta e aşa, ca speranţă pentru cei mici care sunt încă duşi cu clasa şi singura formă de protest pe care şi-o permit e aceea de a nu păstra liniştea în sala de spectacol. Pentru adolescenţi e mai complicat. Mofturoşi, pretenţioşi, conectaţi, sinceri, reactivi, nu se mai lasă păcăliţi de promisiuni false. Scufiţa Roşie şi pelerina ei roasă de vremuri, dinţii tociţi şi blana scămoşată a Lupului pe de o parte şi orice montare „clasică” a textelor din programa şcolară nu reprezintă o provocare, ci un refuz răspicat. Lipsa de viziune şi de interes este răsplătită cu aceeaşi monedă. Tu nu mă vezi şi nu mă auzi, nu ştii şi n-ai timp să mă asculţi, nici pe mine nu mă interesează lucrurile de pe vremea ta şi discursurile sforăitoare despre cum ar trebui să fim, noi cei care suntem.

Pentru aceşti eroi care nu sunt dispuşi să zâmbească doar de complezenţă, care ridică sprânceana dezaprobator, care au capacitatea să te ignore cu desăvârşire când nu sunt interesaţi de propunerile tale, există nişte oaze unde vocile lor sunt auzite, ascultate, încurajate să se exprime. Şi nişte oameni care îi îndrumă în a-şi descoperi vocea şi a-şi exersa capacităţile creatoare, imaginative şi a le transforma în instrumente valide şi funcţionale pentru a trăi într-o societate pe care trebuie s-o adapteze nevoilor lor fără să-şi ciuntească şi să-şi uniformizeze personalităţile. Şi un context în care să se descopere pe ei şi pe ceilalţi, să înveţe unii de la alţii, să se înţeleagă şi să se asculte.

E MagicFest!

Vine în valuri. Valuri de anticipaţie, de nerăbdare, de emoţii, de descoperiri, de cunoaştere, de prietenie, de amintiri, de râsete, de bucurie, de entuziasm, de depăşiri personale şi împreună.

Luana Popa