Ecce Homo

Fotografiile Oanei Stoian sunt eseuri vizuale. Fiecare dintre lucrările ei este o abstractizare a realităţii, o căutare a identităţii şi o cercetare a sinelui dincolo de imagine, într-o estetică a cărei intensităţi poetice deschide noi şi noi teme de introspecţie.

Oana Stoian s-a născut în Lugoj, în 1993, a absolvit Facultatea de Artă și Design a Universității de Vest Timișoara, specializarea Fotografie-Videoprocesare computerizată a imaginii, iar acum locuieşte în Timişoara. Pasiunea ei pentru artă a început din copilărie, când a început să-şi exprime creativitatea prin pictură, pentru ca în adolescenţă să aleagă fotografia ca principal mediu de exprimare artistică.

Fotografiile Oanei Stoian sunt ferestre. Doar că par ferestre nu către lume, ci către interior. Dacă în mod normal discursul fotografic este dinspre exterior către interior, captând imagini din lume ca metafore sau medium al mesajului pe care artistul fotogaf dorește să-l transmită, fotografiile din noua expoziție găzduită de Spațiul Cilindru sunt niște priviri furate în suflet, în stări mentale, în stări emoționale, vise sau gânduri, înspre elemente plutitoare care, privite împreună, relaționate, însumează și relevează sinele. Privindu-le, simți că este interioritatea care vorbește cu tine. Interioare ale autoarei, ale tale, interioare posibile sau sine care ai fost cândva, care ai sperat a fi sau care speri să nu fii niciodată. Este uimitor în fotografia Oanei Stoian cum acest discurs al interiorității, deși exprimat prin fotografie, un medium care folosește un limbaj eminamente exterior, exprimându-se prin cadre captate din lumea exterioară artistului, se vede și se simte atât de intim și atât de eliberat de exterioritate.

Oana Stoian este un pas curatorial pe care l-am făcut în demersul Asociației Un Concept Luna de a “agresa” mentalul și privirea sucevenilor cu limbaje artistice contemporane, pe de o parte, și, mai important, de a vindeca schisma între arte, pe de altă parte. În sensul că, mai mult la profesioniști decât la publicul larg, artiștii, teoreticienii, criticii și amatorii de artă se tranșeizează în arta lor predilectă, nemaibăgând în seamă restul artelor și nerealizând ce deserviciu își fac lor și artei lor. A nu gusta, a nu te interesa și chiar antrena în alte arte poate fi la fel de păgubos cu a te  autoconvinge, din lene, că ai o la fel de mare capacitate de a experimenta existența precum cel care mai înțelege câteva limbi străine în afară de a ta. În cele mai complexe timpuri ale societății umane și, prin extensie, ale artei, oare să fie așa?

Oare granițele au rămas atât de ferme încât noi, fotografii, să putem ignora pe ei, pictorii, sau noi, muzicienii, pe ei, artiștii video, iar artiștii plastici chiar nu au nici o treabă cu artele spectacolului? De ce, din acest unghi de abordare, Oana Stoian ne servește, prin arta ei, demersul pe termen lung de a sensibiliza publicul sucevean către toate artele? La urma urmei fotografia Oanei Stoian este doar fotografie. În sensul că se circumscrie doar artei fotografice.
Pentru că nu se adresează doar amatorilor de fotografie. Pentru că, totuși, arta ei nu este doar vizualul. Este fotografie, dar este în același timp vers, cadru cinematic înghețat, eseu. Și astfel, în fața unei hârtii mate imprimate, privind doar un cadru, te imersezi într-o narațiune. Și frânturi de narațiune ce par deseori cunoscute. Imagini-gânduri, gânduri despre condiția umană, despre capete sau etape de drum în existența umană, despre urmele lăsate de ștergerea omului din existența umană, despre vulnerabilitate, asumare, singurătate, abstractizare până la topire sau evadare în vis. Uneori pare ca intuiești aceste cadre ca fiind dintr-un film pe care l-ai văzut cândva, dar nu poți pune degetul pe el. Nu vă forțați prea tare, doar savurați fotografiile. Sunt versuri care revelează sau evocă o stare, o amintire, un vis, o experiență, o melancolie, o tristețe sau o frântură de dragoste pe care și tu le-ai trăit candva. Cumva, ce face arta, nu-i așa?

În expoziția Oanei Stoian, prin concept, textură și imagine, fotografiile sunt muzică dacă le asculți, sunt cadru cinematografic dacă le lași să îți nareze, sunt vis dacă le lași să te transporte, sunt vers dacă le lași să te cuprindă, sunt pictură când vrei să patinezi pe imagine.

Sunt o șoaptă ce îți picură în ureche, în ochi sau direct în minte ceva din strivitoarea lejeritate a existenței. De aceea spuneam că ne servește demersului de a sparge granițele între arte. Vă prezentăm o expoziție de fotografie care angrenează și topește în conceptul și forma sa poetic, eseu, cinematografic, sunet, pictural, sculptural. Vă așteptăm să verificați dacă și cum se pot depăși granițele dintre arte fără a ieși din arta ta și, mai ales, cum se trece granița dintre suprafața hârtiei și ochiul, mintea, imaginația, mentalul privitorului.

Dinel Dumitru Teodorescu, Luana Popa  

Expoziția Ecce Homo de Oana Stoian poate fi vizitată la Spațiul Cilindru, Aleea Dumbrăvii, Nr.10, Suceava, de luni până vineri între orele 12.00 – 17.00, până în 24.09.24

Monolog despre dialog

LUANA POPA

Există cuvinte abuzate, folosite până la golite de sens, folosite până la refuz, folosite greşit sau cu întenţia de a le deturna sensul şi apoi aruncate la coşul de gunoi al istoriei lingvistice ca nefrecventabile. Există cuvinte care ne enervează şi care provoacă reacţii viscerale pentru că ne-au fost furate şi apoi redate cu alte încărcături. Există cuvinte pe care le exilăm în iadul cuvintelor – limba de lemn.

Aşa cum s-au furat culorile şi au fost încartiruite politic, aşa şi cuvintele se fură şi li se spală literele esenţiale (aşa cum se spală şi creierele), ca apoi să fie returnate în limbaj goale, şi stridente, şi enervante, şi respingătoare. Şi măcelul continuă cu fiecare sinonim, până nu vom mai vrea să folosim cuvinte. Până când se va lăsa tăcerea şi vom schimba doar priviri inteligente şi pline de înţeles.

Nu se va întâmpla. Nu pentru că n-am fi noi capabili de tăceri pline de înţeles, ci pentru că şi cuvintele astea chinuite au nevoie de răzbunare şi răzbunarea lor e pur şi simplu asurzitoare. Şi pentru că aşa cum noi am învăţat să le folosim în scopuri mici meschine, au învăţat şi ele să ne folosească pe noi pentru a ne arăta goliciunea, şi vanitatea, şi egoismul, şi banalitatea.

Nu-mi place foarte tare cuvântul dialog, dar îmi place foarte tare ce înseamnă el, şi mai ales ce poate realiza el, atunci când este lăsat să facă ceea ce a fost desemnat să facă. Să descopere, să creeze, să găsească găuri, să încerce să le umple, să pună întrebări şi să caute răspunsuri, să-ţi dea lumea peste cap, să te distreze, să te enerveze pozitiv. Dar mă şi irită, mă şi provoacă, mă şi antagonizează procesul. Pentru că şi dialogul este suprasolicitat în ultima vreme. Nu procesul, nu acţiunea, cât cuvântul. Cel mai adesea în compania colegului de tortură şi reinterpretare comunitate.

De la aruncatul cuvântului de la unul la altul şi exersarea acţiunii care îl desemnează e cale lungă de obicei. Aşa că de la înălţimea vârstei şi experienţei mele de observator m-am decis să vă îmbogăţesc cu un mic ghid de supravieţuire în capcanele dialogului. Fie că e numit conversaţie, dezbatere, discuţie sau alte sinonime mai mult sau mai puţin apropiate de sensul primar. Fie că e dialog interior, literar, cu ceilalţi, al celorlalţi, între arte, între culturi, între emoticoane, like-uri şi inimioare. Că dialogul e viu şi dezvoltă noi şi noi posibilităţi de supravieţuire.

Pentru dialogul interior n-ai nevoie de echipament special, logistică, infrastructură. Tu cu tine sau cu câte voci interioare ai. Cu cât mai multe cu atât mai bine. Că măcar poţi observa dinamica dialogului. Şi de obicei vocile interioare sunt mai argumentate în a se contrazice şi nu vorbesc unele pe lângă altele când încerci să rezolvi dileme existenţiale. Există întotdeauna riscul ca una dintre ele să bată câmpii şi să încerce să capteze atenţia şi să o mute spre altceva. Dar şi ăsta e un exerciţiu demn de respect, că aşa se întâmplă şi în lumea exterioară ţie. Unii încearcă se dezlege un subiect şi alţii vin şi-ţi spun o poveste total paralelă, de obicei despre ei înşişi, nu întotdeauna demnă de a rămâne în istoria universală.

Să observi diverse dialoguri sau activităţi/practici care trec sub numele astea în diferite contexte ajută. Cine ascultă pe cine, dacă asta se întâmplă vreodată. Şi cum se formulează răspunsurile. Atac sau apărare. Argument sau intimidare. Există dialog şi între obiecte, lucruri, arte sau lucrări/produse ale aceleiaşi arte. Există un mediator? Face faţă? Cât s-a deraiat de la subiect? Cine a luat primul dialogul la subraţ şi aleargă cu el transformându-l într-un monolog mai mult sau mai puţin deşirat (după cum ţi-e norocul). Se prinde un cuvânt din zbor care în capul tău face rapid o conexiune şi începe să lucreze de zor în a construi un discurs care să rupă gura audienţei. Nu contează ce cuvânt, cum a fost folosit în context, sau care era subiectul. Tu să zici ceva, că sigur n-a mai zis nimeni niciodată. Aşa nu! Reconfigurare traseu. Activaţi senzor de ascultare.

Dialogul dintre arte, culturi, obiecte e mai discret. Că ele nu se întrerup unele pe altele cu sens. Ca să se completeze, ca să-şi găsească puncte comune dar şi diferenţe. Ca să creeze ceva nou, cu un pic de la una şi un pic de la alta, totul ca să ajungă cumva mesajul lor la tine. E drept că trebuie să fii antrenat să le înţelegi cuvintele, culorile, liniile, direcţiile. Antrenat să ţii ochii deschişi, să laşi privirea şi neuronul să zburde liber pe câmpiile creativităţii, să arunci cutia proberbială care-ţi îngrădeşte orizontul. Să nu primeşti lecţii gata rumegate (cum e şi asta) şi să chestionezi totul dincolo de senzorul plăcerii.

Temă pentru acasă: un dialog de 10 replici între o linie de dialog şi un semnul exclamării cu subiectul cu ochii pe Italia şi Tunisia. Sesiuni de documentări la Câmpulung Film Fest 9 (14-18 august).

Luana Popa