FishEye 13
Un amic a propus un exerciţiu (care ar putea defini foarte simplu şi accesibil conceptul de curatoriat), astfel: „Un extraterestru agitat te oprește în Grădina Botanică și, prin felurite mijloace extraterestre, te face să pricepi că vrea să îi explici ce înțeleg oamenii prin artă. Cum nu poți comunica ușor cu extratereștrii, preferi să îi arăți pe telefonul mobil ceva ce tu crezi că ar exprima cel mai bine arta omenească.”
Oprit de extraterestrul botanic (aşa îi spun acum), imediat după vernisarea unei noi expoziţii la Spaţiul Cilindru, i-am arătat una dintre lucrări. Sunt 16 lucrări în expoziţia Sarei Pongrac, denumită Fisheye sau strania poveste a omenirii. I-am arătat numărul 13. Îl găsiţi în pagina doi.
De ce? Păi, una la mână, pentru că extraterestrul dorea ieri să ştie ceva despre ce e aceea artă, nu acum câteva zile sau un an. Şi atunci, în lipsă de timp, ce sens are să ne lăudăm cu istoria artei şi a devenirii artistice a speciei umane, când ieri, în grădina botanică, această artă nu îi poate explica extraterestrului nimic despre planeta pe care tocmai a aterizat. Iar primele contacte culturale cred că ar trebui să înceapă cu producţii artistice contemporane, care să spună ceva despre omul măcar recent. Şi mai cred că trebuie să înceapă nu cu alfabetizare, ci cu producţii cât mai bune, best of – uri simple şi percutante. Primul contact cultural trebuie să impresioneze şi trebuie să facă interlocutorul să se simtă tratat cu respectul acordat unui egal căruia i te adresezi serios, nu ca unui copilaş la şcoală.
Acesta este unul dintre motivele pentru care am ales această lucrare. Pentru că este, precum îşi propune Sara Pongrac prin arta sa, accesibilă, simplă şi necodificată excesiv. O expoziţie care îţi sugerează istoria omenirii prin prisma experienţei fiinţei umane, unice la nivel individual şi totuşi stereotipe la scară istorică.
Apoi, pentru că în acest demers al primului contact al unui extraterestru cu fiinţa umană este esenţial să înţeleagă că nimic nu poate fi spus, înţeles, gândit despre fiinţa umană dacă nu înţelegem că aceasta filtrează totul prin emoţii. Inclusiv, sau mai ales, intelectul. Niciodată nimeni nu va putea pretinde că a înţeles omul, pentru că ar trebui să pretindă că a înţeles infinitul. Dacă din punct de vedere raţional şi fizic avem limite, din punct de vedere emoţional, sau, mai înalt spus, sufletesc, suntem infiniţi şi comportamentul nostru poate fi în limite foarte restrânse citit în cheie raţională. Acest lucru pe care îl definim metaforic ca suflet este forţa creatoare şi regenerativă a artei umane, un avantaj pe care îl avem asupra maşinilor inteligente. Şi este un avertisment totodată pentru extraterestru, anume că nu poate înţelege specia umană şi ce face ea (sau mai ales de ce face ea ce face) prin analiză raţională.
Sau că nu va înţelege niciodată specia umană, aşa cum singură aceasta nu se înţelege. Şi atâta timp cât nu va avea impresia că a făcut-o, neînţelegerea de sine va fi motorul căutărilor perpetue, respectiv motorul creativităţii şi al artei. Asta făcându-ne şi foarte periculoşi în faţa unei invazii extraterestre, bineînţeles, pentru că întotdeauna vor fi câţiva care pur şi simplu nu vor pricepe sau nu vor fi aflat că au fost învinşi. Astfel că vor continua să lupte.
Apoi faptul că am ales lucrarea 13 din 16. Lucrările urmăresc experienţa umană şi se pare că mă regăsesc la 13 zilele acestea. O maturitate semi înfrântă uneori, acesta îmi pare a fi omul contemporan. De aceea mă bucur ades în faţa lipsei de maturitate a unei fiinţe inteligente. La majoritatea oamenilor aceasta este ineficientă, dar la unii numai lipsa de maturitate îi potenţează să meargă înainte şi să facă. De ce să-i arăţi unui extraterestru un exaltat ca Nietzsche în Naşterea tragediei? Ce să spună astăzi (sau ieri, când m-am întâlnit cu extraterestrul) acel spirit pierdut în admiraţie pentru rădăcinile civilizaţiei europene despre shopping freak-ul de astăzi? Peştele Sarei spune mult mai mult. Din marea Facebook, sau Instagram, sau a ideologiei în care ne simţim protejaţi, sau a Mall-ului, a internetului sau shoppingului online. De pe fundul mării de lucruri, poze şi clişee sub care ne ascundem cu falsa impresie că ne valorizează cumva. Din marea oraşului, jobului sau a vieţii.
De ce să nu ştie extraterestrul cine suntem? Şi nu o spun ca pe un shaming. Nu. Nu este întâmplător faptul ca am ales o lucrare cu peşti. Să vadă printre rânduri că noi rămânem în vârful piramidei, că folosim alte vietăţi ca hrană, semn de punctuaţie şi obiect de exprimare. Ajuns pe o planetă pe care fiinţele din vârful lanţului trofic îţi creează artă cu duioşie din cadavrele altor fiinţe, ca o metaforă a propriei perisabilităţi, acesta este un mesaj subliminal pe care extraterestrul nostru trebuie să îl primească. Şi să se teamă. Suntem sensibili, înţelegem şi o facem asumat: la nevoie îl vom hali. Poate că “Mănânc şi plâng. Mănânc!” a lui Labiş nu a fost scrisă pentru copii. Poate că e o bună metaforă pentru Europa contemporană, care se autoflagelează, plânge, suferă pentru opresiune, rasism, colonialism, care este percepută ca slabă şi lăcrămoasă, dar care rămâne cea mai puternică generatoare de cultură şi, mai ales, civilizaţie.
Claritatea, sinceritatea, sensibilitatea, inteligenţa, vârsta nu înseamnă slăbiciune. Nici în oameni, nici în artă. Nici pe această planetă, nici pe alta. Şi fără să vorbim aceeaşi limbă ne putem înţelege cu orice extraterestru. Numai priviţi tristeţea peştelui Sarei!
Dinel Dumitru Teodorescu
DeMontat
LUANA POPA
Aşa se numește colecția de volume semnate de absolvenți de teatrologie (promoția 2024) ai Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Film, apărută la Presa Universitară Clujeană, coordonată de Raluca Sas-Marinescu și Alexandra Felseghi. Cele trei volume semnate de Alexandru Ceban, Ioana Dajbog și Miruna Grozav au fost lansate și în Festivalul Național de Teatru.
Prin textele (Căutarea, Multe nu s-au spus, Subsolul) lui Alexandru Ceban (n. 2001, Republica Moldova) cititorul plonjează într-un univers conflictual gestionat cu atenție la detalii, cu atenție la cuvântul care descrie, construiește, analizează. Războiul se regăsește în fiecare dintre ele, în prim plan sau în plan secund, un război interior, un război – parte a istoriei, un război acum și aici, războiul ca element care definește și trasează destine. Scriitura lui Alexandru Ceban e sinceră și lucidă. Observă și notează. Se observă pe sine și îi observă pe ceilalți, un traseu personal și intersecțiile cu ceilalți. Nu înfrumusețează artificial imaginea, nu îndulcește cu nimic situația pentru a fi mai ușor digerată și nici nu accentuează durerea, disperarea, frica, singurătatea. Duritatea situațiilor este compensată de o privire plină de înțelegere și acceptare firească, nedisimulată față de viață și confruntarea cu ea.
Ioana Dajbog (n. 2002, Sfântu Gheorghe, Covasna) explorează dimensiunea personală a descoperirii în cele trei texte din volum (Fă rai din ce n-ai, Intermediar: tu cât reziști?, Petru sau zece fără un sfert).
O descoperire a lumii imediate, familiare prin ochii curioși ai fetiței de 6 ani care încearcă să înțeleagă lumea și satul (Suhurlui, jud. Galați, în vara anului 2008, pe timpul crizei economice), o descoperire a interiorității și problematizarea luptei unei tinere femei cu acceptarea propriei imagini, într-o lume în care imaginea este un construct dictat de trenduri create în mediile virtuale, o descoperire a nedreptăților sistemice și a efectelor devastatoare ale acestora. Personajele Ioanei Dajbog sunt foarte vii, prezente și determinate ca vocile lor să conteze, să descopere și mijloacele prin care schimbarea în bine să fie posibilă.
Miruna Grozav (n. 2002, Târgu Mureș) abordează teme și stiluri foarte diferite în textele prezentate în volum. Dacă Trenul spre mare e un traseu poetic al devenirii, în care planurile temporale se intersectează și coexistă sub spectrul morții, în Pământ și neam afânat tânăra dramaturgă aduce și adaptează universul cehovian (Trei surori, Livada de vișini) unui rural autohton coerent și bine definit, pentru ca mai apoi în Scapă cine poate să ne întoarcă într-o realitate crudă imediată în care personajele se pierd în propriile singurătăți și-și caută ieșirea în consumul de droguri. Miruna Grozav se joacă cu tehnicile de construire a textului dramatic, trecând cu ușurință dintr-un registru într-altul, augmentând conținutul și prin structura și textura scriiturii.
Alexandru Ceban, Ioana Dajbog și Miruna Grozav (așezați în pagină în ordine alfabetică) sunt dovada că dramaturgia contemporană are voci foarte puternice care pot aduce o contribuție importantă la evoluția teatrului românesc.
DeMontat se citește pe nerăsuflate. Am pățit. Dar e și De Montat. A demonstrat-o Teatrul de Nord, Trupa Mihai Raicu, Satu Mare, în repertoriul căruia și-a făcut loc Petru sau zece fără un sfert de Ioana Dajbog, regia Tudor Dreve.
Luana Popa
