E ușor să intri în contact cu noi! STR MIHAI VITEAZU NR 32 SUCEAVA, JUD SUCEAVA

Minunata lume nouă

Discuţiile despre “generaţia tânără” sunt cele mai apetisante discuţii. Pentru noi, adulţii, pentru că tinerii nu discută despre generaţiile lor (că nu mai e ca pe vremea noastra, doar una la 30 de ani), iar noi nu discutăm niciodată cu ei, ci numai între noi, despre ei, şi întotdeauna condescendent.

Precum ştiţi, pentru că nu se poate să nu fi privit de sus zilele astea nişte “puştani” de ăştia “rupţi de realitate”, adolescenţii, tinerii şi de fapt toţi cei mai tineri decât noi (indiferent de vârsta noastră) nu par într-adevăr ancoraţi în aceeaşi realitate mentală în care ne scăldăm noi. Sunt, după standardele noastre, neserioşi. În sensul în care nu se gândesc cât costă lucrurile, cum merge democraţia, inflaţia, nu citesc îndeajuns, nu învaţă îndeajuns, ce mai: rar fac ceva bine. Spre deosebire de noi, care ne informăm, ne educăm continuu, apărăm democraţia, statul de drept şi în general suntem un bun exemplu. Numai de ne-ar imita!

Ei, tinerii, la modul general. Pentru că, în particular, ai noştri de acasă învaţă prea mult, li se dau prea multe teme, fac prea multă şcoală, au prea multe obiecte de studiu şi să mă mai lăsaţi voi pe mine în pace dacă chiar le trebuie latină sau chimie! Că mie ce mi-a trebuit? Aici ne oprim. Hai să ne mai uităm în oglindă, poate înţelegem! Suntem noi oare cel mai bun etalon şi creăm noi pentru copiii noştri cea mai bună lume posibilă? Când ne dăm de ceasul morţii la fiecare grătar că noi pentru ei tragem, pentru ei muncim, pentru ei călcăm peste cadavre, pentru ei minţim, pentru ei ne descurcăm, ca să le fie lor bine, i-am întrebat oare cum le place lor binele ăsta pe care îl lăsăm?

Doar nu o sa întrebăm nişte mucoşi care nu ştiu pe ce lume trăiesc! Păi nu-i vezi că-s aerieni? Le pasă numai de telefon, de petreceri şi, Doamne fereşte, de droguri! Uită-te la ei, nici măcar nu ştiu să bea, că ţi-e şi frică să-i laşi la un majorat! Păi când eram ca ei, noi beam vodcă (cu Tanita) şi n-aveam nimic. Mai ţii minte când era să intri în comă alcoolică? Doamne, ce vremuri! La bunica unui prieten, unde mergeam vara în vacanţă, avea în casă găleata cu apa, pentru gătit şi găleata cu vin, pentru băut. Învăţai de mic să bei. Nu ca ăştia de acum, îşi fac creierul terci cu droguri!

Mi-am creat instinctul de a cronometra, când vorbim de “ăştia tineri”, cât durează până când adultul responsabil începe să povestească ce făcea el la vârste mai fragede. Tonul devine mai şoptit decât adineaori, când expunea legea morală, dar întotdeauna mândru de sine şi şotios. Durează între 8 şi maxim 15 minute de la începutul conversaţiei până când adultul bipolar responsabil cu realitatea preia ştafeta de la cel responsabil cu morala şi, cum ne stă nouă bine, relativizează lucrurile în aşa fel încât să se înţeleagă că nici noi nu suntem absurzi. Doar şi noi … De te întrebi dacă nu cumva ăştia tineri, drogaţii şi leneşii, nu sunt cumva prea pămpălăi de fapt. Râdem mulţumiţi cu toţii şi ciocnim, că iar avem dreptate! Că noi ca ei am fost, dar ei ca noi nu.

Sincer acum, ca ei nu am fost, pentru că era altă lume, iar eu sper ca ei să nu ajungă să ne semene vreodată. Datorită acestei speranţe am rămas în ţară. Pentru că, în viziunea mea, procentele se păstrează în toate generaţiile şi, în cel mai prosper punct al istoriei omenirii, poate nu tocmai procentul de copii/tineri/oameni inteligenţi va scădea. Doar că, uite că pentru asta întotdeauna există acolo România: ca să îţi dea cu tifla. România descurcăreaţă care niciodată nu contrazice principiile, ci le ocoleşte. Romania care îţi arată că reuşeşte să facă surplus la procentul de deştepţi, aşa că îl dă tot la export, se laudă, se bucură şi de bucurie bea toţi banii. Adică, ca de fiecare dată, se iroseşte pe ea însăşi, mereu mirată de acest fapt.

Hai altfel, să facem un exerciţiu de oameni mari: aveţi 19 ani, tata/mama Manager şi aţi fost admis/ă la facultate în Belgia.

Tata şi mama sunt mândri, nu contează cât costă, la aşa copil deştept merită orice sacrificiu! Veţi face facultatea în Belgia. Nu veţi primi note pentru că sunteţi fiul/fiica Dlui/Dnei Manager, veţi fi tratat/ă ca un/o adult/ă, adică ca o persoană care are capacitatea să înveţe, nu ca una dizabilitată, veţi fi tratat/ă ca şi cum contează ce învăţaţi/faceţi acolo şi se va aştepta de la dumneavoastră să ştiţi ceva după ce terminaţi facultatea. Şi învăţaţi să vă comportaţi ca atare. Veţi fi tratat/ă ca o persoană adultă de la care se aşteaptă rezultate de adult, nu de copil cu diplomă pentru care mama/tata au deja locul pregătit în Instituţia pe care numai pentru tine s-au sacrificat să o conducă toţi aceşti ani (uneori cu japca). Adică, pe scurt, vei fi tratat/ă cu respectul datorat ţie personal şi meritelor tale. Ca în lumea reală, aia civilizată. Întrebarea devine: când termini facultatea, masterul şi poate ceva doctorat, te întorci Acasă? Acasă unde te aşteaptă postul pregătit de părinţii tăi, Acasă la românii tăi, la tradiţii, la partidul pe care părinţii ţi-l votează cu abnegaţie dintotdeauna şi-ţi spun că pentru tine o fac? Pentru tine votează comunişti când constată că unii sunt mai bogaţi decât ei, pentru tine fascişti când o duc bine şi se tem să nu le ia careva din privilegii. Nu pentru ei o fac, ci pentru tine. Te-ai întoarce în ţara în care tu nu eşti decât fiul/fiica cuiva?

Sau altfel, părinţii tăi nu au nimic. Tot ce ai tu la plecarea în viaţă este bagajul de traume şi cât ai apucat să înveţi, adică potenţialul din mintea, şalele şi braţele tale de copil de 19 ani. După ce ai fost scuipat în cap îndeajuns pentru că nu eşti „de familie bună” şi, pe cale de consecinţă, eşti un prost şi nu vei fi în stare de nimic, te vei duce la facultate sau la muncă? Şi după ce vei munci până ce îţi va da sângele pe nas, nu le vei arăta tu că n-au avut dreptate? Că şi tu poţi avea un BMW, cea mai importantă valoare a societăţii române contemporane, asta pe care am construit-o împreună, cu perseverenţă, zi cu zi, an după an, vot după vot? Dar, mai important, dacă ai fost în stare să faci bani de un BMW, te-ai întoarce numai după primul?

Sau: vei munci şi vei face şi facultatea aia la care ai visat în sărăcia ta. Tu vei primi cadou pentru admitere doar încruntături şi întrebarea: şi cine crezi c-o să te ţină în facultate? Îţi va fi mult mai greu decât colegilor tăi, dar totul în viaţa asta a fost mai greu pentru tine decât pentru colegii tăi. Măcar acum te îndrepţi spre limanul visat, nu-i aşa? Asta depinde de facultate. Sunt domenii în care nu ai ce face cu ea, pentru că eşti un nimeni şi părinţii nu ţi-au rezervat în toţi aceşti ani locul în breaslă. Dar sunt domenii în care contează doar să fii bun. În orice societate normală sunt domeniile în care nu interesează pe nimeni de ce nu a mers, ci doar că trebuie să meargă şi, pentru asta, doar cât de bun profesionist/ă eşti. Adică eşti ceea ce faci tu, nu ce au făcut părinţii tăi. Important este cât suflu şi noroc ai, să apuci să le descoperi. Dar, vă rog mult, sesizaţi nuanţa. Nu este adevărat că ajunge să fii foarte bun pentru a te realiza. Nu în România. În România sunt doar anumite domenii în care ajunge să fii foarte bun, pentru că acolo nu merge şi aşa. În tot restul, merge şi aşa. Şi dacă nu te descurci de un post? Pleacă. Serios, nu avem nevoie de tine.

Sau vrei să te faci antreprenor? Să fii stăpânul propriului destin? Vrei să rişti datorii şi o parte din viaţă pentru o idee în care crezi? Va veni o zi de 25 ale lunii, ziua de scadenţă lunară a datoriilor la Bugetul de Stat, când nu vei avea bani să plăteşti, când datoriile lunare vor fi mai mari decât ai sperat tu vreodată să câştigi din ideea ta şi când vei afla de la radio că gata, Primului ministru i-a ajuns şi că va lua măsuri, pentru că aşa nu se mai poate. Că din cauza ta merge ţara prost şi oamenii nu câştigă cât ar trebui. Pentru că tu furi. Până şi părinţii tăi se bucură când află de la televizor că se măresc taxele, că prea fură patronii ăştia.

Ori tu deja ştii că antreprenor ţi se spune doar până apuci să depui actele la Registrul Comerţului. Antreprenorul este un vizionar, este viitorul, este cel care va crea locuri de muncă şi va duce ţara asta înainte. Este cel care va materializa Ideea, care va inventa plusvaloarea, va monetiza ştiinţa şi performanţa şi va asigura prosperitatea şi pensiile. Că nu degeaba am investit noi toţi în educaţia lui. Noi, românii. Este tânărul capabil, cu o idee şi fără datorii, încă, la Stat, familie şi prieteni. Dar în secunda în care ţi-au ieşit actele de la Registrul Comerţului ai devenit din antreprenor patron. Adică au început să îţi curgă datoriile, orice s-ar întâmpla. Data de 25 a lunii şi fiecare demnitar român îţi vor aminti constant asta, că eşti dator. Şi cine nu este în stare să-şi plătească datoriile este un hoţ. Semnarea actelor la Registrul Comerţului este momentul în care treci de la categoria cetăţeni cu drepturi la cea de cetăţeni cu datorii. Din momentul acela ţara, părinţii, cetăţenii, ostaşii şi copiii, toţi se bazează pe tine! Să nu îi dezamăgeşti, pentru că asta este datoria ta! Că doar nu o să plecăm toţi!

Uneori nici eu (care, aţi simţit cu siguranţă, sunt aşa, mai Pro generaţia tânără), nu ştiu ce să cred. Le punem atâtea opţiuni pe masă, le creăm o ţară de care să fie mândri, pentru care, mă înţelegeţi, să merite … Ce mai! Le construim viitorul, le votăm pe cine ştim noi mai bine, tătuci destoinici care să aibă grijă de ţară, de neam, care să … ! Ce mai vor? Ăştia nu ştiu ce e aia muncă, asta e! Prea i-am ţinut în puf. Nu ştiu cine o să ne aducă şi nou o cănuţă la bătrâneţe. Cu vin.

Şi atunci nu zice bine cine zice, că să ne apărăm traiul din moşi strămoşi?! Ce, nu ne-a fost bine la 1900? Nu o mai merge încă un veac? Să ne facem cruce, să bem vin cu cana din găleată, să horim şi să ne urcăm pe o mândruţă, că sigur vrea şi ea!  Ne-om găsi un voievod care să ne confirme că aşa şi trebuie să fim, ne-om înfăşura în steag şi-om bea şi-n cinstea lui. Şi cui nu-i place, să se care!

Că ăştia chiar par că sunt aici pe veci stăpâni.

Dau şi eu în damblaua lui Cehov: oare oamenilor de peste o sută de ani, când vor privi în urmă, le va fi ruşine cu noi şi cu lumea pe care, pesemne, pentru copiii noştri o creăm? Că atât am putut noi şi nimic mai mult? Sau s-ar bucura că nimeni nu se uită aşa de mult în urmă, mai ales dacă vor constata că sunt exact ca noi (sau mai rău) şi fac exact la noi (sau mai rău)? Oare tot vor susţine, cu mândrie, că respectă străbunii şi tradiţiile, în loc să constate trişti că a mai trecut un secol şi ceva i-a impiedicat să evolueze? Oare ce?

Dinel Dumitru Teodorescu