Ceţuri

A vedea ca prin ceaţă. A da ceaţă. A fi (a rămâne, a lăsa) în ceaţă. A băga în ceaţă. Ca măgarul în ceaţă. Minte înceţoşată. Ochi înceţoşaţi.

O ceaţă densă. „S-o tai cu cuţitul”. O ceaţă densă. De „nu se vede om cu femeia lui”. O ceaţă densă. În care ce văd eu diferă de ce vezi tu. În care aşteptăm. Unii panicaţi, alţii răbdători, unii indiferenţi, alţii enervaţi. Aşteptăm să se facă lumină. Ne culcuşim într-un loc călduţ, aprindem o luminiţă, ignorăm ce se întâmplă acolo afară. Sau aprindem luminile de ceaţă. Sau ne panicăm la gândul că cineva drag e acolo afară, în ceaţă, în pericol. Ne oprim, înaintăm cu grijă, sau ne căutăm o călăuză. Ceaţa, ca fenomen meteorologic, e uneori banală şi ne încurcă doar pe termen scurt, alteori e foarte periculoasă, deşi e un fenomen previzibil şi nu se formează brusc. Cu ceaţa metaforică e un pic mai complicat. Ceaţa idedologică, ceaţa ca accesoriu al crizei. E previzibilă. Dar greu de contracarat. Şi nouă nu ne place greul. Ne place simplu, uşor, la îndemână. Să facă cineva ceva! Ceaţa noastră de zi cu zi, pe care uneori ni se pare că am învăţat s-o navigăm, vine şi din diateza pasivă. O avem în ADN. Alături de poezia cu care putem să descriem atât de viu tot ce ni se întâmplă. Suntem poeţi. Suntem contemplativi. Şi ne plac supereroii. Să vină să ne salveze! Le construim noi coloane vertebrale, socluri, le croşetăm mantii magice, le lăsăm mână liberă, că doar n-om vrea să-i încurcăm. Şi ne vrăjim singuri cu vraja pe care tot noi o incantăm. Că doar eroii fac doar bine, n-or să ne folosescă pentru interese mici, meschine, personale. Eroii sunt făcuţi din altceva şi scopul lor pe lume e unul singur. Nu avem atâtea exemple? Basmele alea cu care am crescut nu asta spun? Nu din înţelepciunea populară se nasc ele? Nu după asta ne ghidăm în viaţă? După poveşti cu balauri, zmei şi Feţi Frumoşi, cu Ilene Cosânzene care plâng şi aşteaptă să fie salvate. Acum dacă e să fiu cârcotaşă şi să-l vorbesc de rău pe Făt Frumos aş zice că interesul lui tot unul personal e, că se alege cu fata şi cu împărăţia. Dar despre asta altă dată, mai la gura sobei, cu focul trosnind în vatră (şemineu/aplicaţia de pe smartTV sau ce mai are omul prin casă).

Ce voiam eu să zic, şi m-am luat după gânduri şi m-am rătăcit şi eu în ceaţă, e că în afară de catastrofele naturale, catastrofele umane vin tot ca ceaţa. Previzibil şi încetişor. Sub ochii noştri înceţoşaţi. Catastrofele umane, cele care zguduie din temelii societatea şi umanitatea aşa cum o ştim sau o idealizăm, nu se întâmplă peste noapte. Se întâmplă cu fiecare nedreptate, cu fiecare încălcare (cât de mică) a drepturilor omului, cu fiecare abuz, cu fiecare suspendare a dialogului real,

cu izolarea individului, cu fiecare şantaj şi abuz care prin nesancţionare devin normale şi tot mai mari şi care la un moment dat explodează. Şi aşa cum istoria a rămas arhivă a acestor catastrofe de-a lungul evoluţiei umane, noi tindem să o ignorăm, să o lăsăm acolo între paginile cărţilor groase şi roase de timp, codate în şiruri de numere plicticoase (ani, morţi, răniţi, victime, pagube) şi extrem de neplăcute. Avem şi artele. Care au încercat să ţină piept vremurilor, să înţeleagă şi să decodifice omul şi acţiunile sale, să le păstreze în memoria colectivă ca observator şi chiar actor clarvăzător a celor ce urmează să se întâmple. Distopiile care păreau a fi posibile doar în cărţi devin din ce în ce mai reale, teatrul absurdului e depăşit de absurdul social şi politic contemporan. Căci arta are un picior în prezent şi unul în viitor, şi prezentul se trage din trecut. Nu-i aşa?

Şi mai sunt nişte oameni care au aşa o plăcere să scormonească, să sape, să descopere, să înţeleagă, să compare, să analizeze. Care nu se mulţumesc să absoarbă arta ca sursă de frumos şi de relaxare, ci o pun sub lupă, o învârt pe toate părţile, poate poate mai descoperă ceva adevăruri mai ascunse sau prea sub nasul nostru ca să fie văzute. Un astfel de om e Liviu Dospinescu şi o astfel de activitate e cercetarea pe care o desfăşoară, privind reprezentări ale catastrofei umane în literatură şi artele performative. Un demers important în a descifra lumea de azi şi cum se reflectă ea în artă. O lume care, deşi într-un apogeu istoric al bunăstării, al progresului social, cultural, tehnologic, se află şi într-o criză profundă a umanităţii, marcată de evenimente tragice (războaie, pandemie, migraţie, izolare, extremism etc.). „Cercetarea este legată şi de teoriile de antropologie culturală ale lui Victor Turner privind ritualul şi drama socială ca performance interactiv între eveniment (real), spectacol (teatru), spectatori şi cultură şi măsura în care poate deveni un remediu pentru crizele sociale pe care le traversează comunitatea” („Representations of Human Catastrophe in Literature and Performing arts – volume 1”). O serie de întrebări caută răspuns.

Cu Liviu Dospinescu ne întâlnim astăzi la Chill Talks – Discuţii la Cilindru (episodul 3), de la ora 19 (Aleea Dumbrăvii nr.10, Suceava). Să ne punem întrebări, să sperăm la răspunsuri, să vorbim şi să ne ascultăm, şi chiar să tăcem împreună. Dialog despre teatru, literatură, cultură ca remediu împotriva ceţii, negurii, pâclei.

Liviu Dospinescu este Professeur titulaire la Departamentul de Literatură, Teatru și Cinema al Université Laval din 2008. Este interesat de strategiile dramaturgice care conduc la o experiență imersivă în „teatrul fenomenologic” al lui Samuel Beckett, subiect dezvoltat în teza sa de doctorat, dar și de fenomenele interdisciplinare în spectacolul contemporan, între care dans-teatrul, precum și de studiile culturale în artele spectacolului.

A explorat „genetica interculturală în teatrul din Balcani” (proiect FRQSC, 2013-2016), „exodul sirian în teatrul realului” (proiect CRSH, 2017-2020) și, în prezent, efectuează cercetări asupra „reprezentărilor catastrofei umane în artele scenei” (proiect CRSH, 2021-2026). A publicat numeroase articole în reviste academice, este editor al dosarelor „Une crise de la représentation? Limite, transcendance, transgression dans la littérature et les arts” (Alma Mater, 2021), „Representations of Human Catastrophe in Literature and Performing arts – volume 1” (Alma Mater, 2023) și co-editor al numărului special „L’œil et le regard – Cinéma, Théâtre et Psychanalyse” (CAVAS, 2024). Liviu Dospinescu este regizor, actor și autor, practica sa actuală înscriindu-se într-un teatru de cercetare. În această postură a explorat genul Live Movie în proiectul „Scriituri scenice pentru ecrane permeabile” (2010-2013), contribuind la dezvoltarea esteticii hiperrealiste în teatru prin două creații experimentale realizate în 2012, Cutia (La boîte) și Nisipuri vii (Sables vivants); din 2021 lucrează la proiectul teatralizării sonetelor lui Shakespeare, iar de curând a inițiat proiectul transmedial „Photo- and Cinepoems” împreună cu fotograful româno-canadian Gabriel Moroșan. Este membru asociat al Cercle interdisciplinaire de recherches phénoménologiques (CIRP, Montréal), membru al Institut du Patrimoine Culturel (IPAC) al Universității Laval, al Communauté de recherche interdisciplinaire sur la vulnérabilité (CRIV), al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT), precum și membru corespondent al Académie du Var (Franța); din 2022 este membru al Consiliului director al Canadian Association for Theatre Research.