Ce atâta poezie?
Chiar aşa, serios, la ce e bună poezia? Numai ca să încurce gândurile şi aşa încâlcite ale omului şi elevului contemporan, care în 10 minute de existenţă banală cotidiană îşi zdruncină creierul, vocabularul şi suprasolicitata gândire în trafic, în televizor, în telefon, de nici dadaismul nu ar fi în stare să-i provoace în cap aşa o cacofonie de meta-realităţi.
V-a plăcut? Că aşa fac ăştia şi în poezie, doar se dau deştepti cu cuvinte bizare, că nu îţi pot spune de-a dreptul – sunt trist, că fuse şi se duse (lăsaţi pentru că, asta e pentru tocilari). Ei bine, nu, ei/ele epatează (adică se dau mari), cu cuvinte de astea de care nu ştie nici Dex Online de unde să le ia (bine, el ştie, dar trebuie căutate) şi nu spun nimic de-a dreptul, să priceapă tot omul ce vor! Că eu cred că nici ei nu ştiu ce vor să spună. Doar alătură cuvinte cât mai neaşteptat, ca să ne facă pe noi să ne simţim prost. Adică serios, să scrii poezie la şcoala e una, că impresionezi profa de română, iei note bune, părinţii sunt mândri, ai cu ce te băga în seamă, perks. Dar să scrii poezie după ce ai terminat şcoala e de-a dreptul ruşinos. Şi contraproductiv, pentru că, aşa cum spuneam, şi-aşa viaţa e prea complexă pentru vocabularul şi skill-urile noastre: dar să te apuci să mai faci şi exerciţii de torsionat noţiuni şi sudat concepte care înainte măcar erau clare, păi cum să mai fii coerent în viaţa de zi cu zi?! Spuneau bine bătrânii că şi cartea asta prea multă te strică de cap!
Noroc că noi ţinem tradiţiile şi ne ferim. De cărţi, de cuvinte, de gânduri. Nouă ne place concretul, nu aberarea în gol. Nouă ne place berea (aţi văzut ce am făcut aici?). Ne plac spaţiile imobiliare, nu spaţiile mentale, ne place să ne etalăm bolidul, să se ştie că avem, nu să vehiculăm idei, că de alea are toată lumea. Ne plac gândurile şi dezideratele simple, clare, aplicate, cu pedala la fund. Turatul în gol e pentru motociclişti. Pe scurt, ne place să ştim clar când înjurăm şi când suntem înjuraţi. Că dacă n-am avea nici asta, cred că nu am mai folosi deloc cuvinte. Înjurăturile sunt speranţa limbii române. Înjurăturile sunt poezia noastră cotidiană.
Deci nu citiţi pagina a patra a Insertului. De acum ştiţi, e cu poezie. Tot timpul. Nu e pentru voi. Trebuie doar să acoperim nişa ăstora gata stricaţi la cap. Nu ne permitem ca toţi concurenţii din presă să publice poezie şi noi nu. Altfel, vă înţelegem dacă nu citiţi. Chiar nu e pentru oricine. Noi însă vom publica poezie în continuare, cât va exista Insertul. Nu pentru că e cool, pentru că, să fim serioşi … Nu din asumarea misiunii culturale, adică să băgăm în seamă şi pe poeţi, aceşti cerşetori ai cuvintelor. Că nu primesc decât Felicitări!!! şi inimioare. Câtă poezie poţi scrie doar cu cuvântul Felicitări? Promovare? Să ce? Să vândă cărţi? HA HAHAHAHAHA ! De poezie? MU HAHAHAHA! Hai că ne-am mai destins puţin, aşa, ca de vacanţă!
No, şi-atunci de ce ne încăpăţânăm să publicăm noi poezie? Din aroganţă, clar! Apoi, de marketing cultural. Cine oboseşte până la a patra pagină, nu o citeşte, dar bifează mental că a citit un Insert întreg. Bifează – validează. Şi pentru că suntem vizionari, fără o falsă modestie. Cititul de poezie contemporană e ca privitul unei bizarerii de artă contemporană – mintea iese din regulile şi căile bătătorite, devine intrigată, febrilă şi, încet încet, începe să zburde. Sau inima. Sau, uneori, stomacul. Ştiu, e un discomfort, dar asta e! Exact ca viaţa noastră de zi cu zi. În oceanul de cuvinte, sentimente, imagini, sunete, imagini, onomatopee, scandal, obligaţii, convenienţe, ratări, frici, imagini, regrete abisale, bucurii explozive, frustrare, imagini, presiune, trebuie să, trebuie să … Arta este manualul de negociere personala al fiecăruia cu acest haos.
De aceea zic vizionari. Poezia bună e manual pentru creierul omului contemporan. Manual care să îl antreneze, să îl obişnuiască cu neaşteptatul, să îl împungă şi să îl şocheze în doze mici, pentru ca, odată aruncat în haosul vieţii contemporane, să poată suporta şi gestiona şi dozele mari de realitate. Poezia o fi fost o alintare de domnişoare de pension şi boiernaşi romanticoşi, bricolaj estetic de impresionat societatea, dar nu mai e. Pentru că, acum, pentru a impresiona trebuie doar să zornăi siglele de pe tine. Dacă până acum poezia era artă de expus, în secolul nostru ea a devenit aer îmbuteliat, pauză de respiro, pansament elastic pentru ligamentele suprasolicitate de toţi cei care se agaţă de tine. Când vrei să mai atenuezi din vertijul cotidian, ascunde-te într-o poezie contemporană. Găseşti la noi mereu, la raionul patru.
Dinel Dumitru Teodorescu
Uimiri de sfârșit de vară
LUANA POPA
Mie îmi place foarte tare capacitatea neamului nostru de a se uimi. Capacitatea neamului nostru de fi luat pe neașteptate. De a se minuna. Ingenuitatea, naivitatea cu care putem unii dintre noi să ne minunăm este incredibilă. De la ce m-am luat? De la cum ne-am mai minunat zilele trecute că România e în coada clasamentului european la statistica privind lectura. Și că doar 30% dintre români au citit în ultimul an. (Eu m-aș arunca la alte etaloane, nu cărți, dar să zicem că problema e la mine, pe cauză de dușmănie și invidie că pe mine nu prea mă mai miră nimic.). Să ne bucurăm zic. 30% (din populația 16+) e mai mult decât m-aș fi așteptat – ar fi putut să fie și asta o pornire de mirare. Bine că și ăștia 30% sunt împărțiți în 3 categorii mari și late: citit mai puțin de 5 cărți, între 5 și 9 și mai mult de 10. Dar hai să nu exagerăm cu căutatul de nod în papură. Și nici să nu facem ca părinții ăia enervanți care se uită la copilul vecinului și întreabă: Daʼ el cât o luat? Și de ce o luat mai mult ca tine? Că nu ne-a plăcut niciodată atitudinea asta. Să fim mândri! Avem și noi oameni care au citit mai mult de 10 cărți într-un an. Că puteau să nu fie. Să fi citit săracii numai 9 și să n-o fi terminat pe a zecea, și, oameni cinstiți și cu obrazul fin nu s-ar fi dedat la minciună numai ca să dea bine, n-ar fi rotunjit.
Astfel pusă problema, sună mai bine decât: conform Institutului Național de Statistică din cele 16 milioane de persoane cu vârsta peste 16 ani, 11 milioane nu au citit nici o carte în 12 luni. Nu-i așa? Nu de alta dar de la o știre din asta începi să faci calcule pe degete și să te întrebi naiv, dar câți absolvenți de studii superioare avem în țara asta? Că dacă nici ăștia nu citesc, ce așteptări avem de la mamaia din cătunul din vârful muntelui, la care și poștașul cu pensia ajunge greu și numai de nevoie. Și pardon că am spus mamaia, trebuia să spun tataia, că procentul femeilor care citesc este mai mare decât al bărbaților. Câți angajați are statul român în domeniul cultural, educațional, domeniile astea care ar trebui să aibă legătură cu cartea? Că dacă nici ăștia nu citesc… ce pretenții avem de la restul lumii? Și uite așa începi să te încurci în calcule și să te minunezi. Dar invers. Că sunt unii care se minunează că datele zic că se citește prea mult față de realitatea din teren și alții care zic că nu se poate, că sigur nu i-a întrebat pe ăia care trebuia. Plus că e și discriminatoriu așa. De ce de la 16 ani în sus? De ce să excludem elevii care citesc și mai fac și fișe de lectură, că le cere doamna după vacanță. Nu-s mulți, dar se adună, nu se scad. În alte țări nu le dă teme pe vacanță și nici nu îi pune să facă fișe de lectură, deci nici măcar nu au dovezi.
Noi măcar suntem un popor sincer, nu mințim. Hai să ne distrăm imaginându-ne variante de răspuns:
N-am citit, domnule! Când să citesc? Dar eu am timp de prostii? Eu muncesc.
Astea-s vremuri? De asta ne arde nouă? Ne stă capul la cai verzi pe pereți?
Ce să mai citești? Nu se mai scrie ca pe vremuri. Acum numai prostii se scriu.
Eu am citit la vremea mea. Mi s-a acrit. Să mai citească și alții.
Eu nu citesc. Eu ascult. Ați formulat greșit întrebarea. La revedere!
Lista rămâne deschisă. Tu de ce nu citești?
Luana Popa
