Iepuri

Stagiunea 2024-2025 se deschide la Suceava vineri, 6 septembrie, cu o provocare. Spectacolul Iepurele alb, iepurele roşu de Nassim Soleimanpour. Textul a fost scris când autorul era încă în Iran, în imposibilitatea de a obţine paşaport pentru refuzul de a face armata (obligatorie). Neputând să părăsească Iranul, a scris o piesă care să facă înconjurul lumii. „Nu a fost un accident”, îi răspunde lui Diep Tran într-un interviu din 2019 (americantheater.org), aşa a fost gândit. Olivia Clement nota, tot în 2019 (playbill.com), cuvintele dramaturgului „Eram ca un om care nici măcar nu exista. Eram un tânăr dramaturg, acasă, care s-a gândit: am un mesaj, aşa că l-am pus într-o sticlă şi l-am dat oceanului.” Un text care nu are nevoie de regizor, de repetiţii, de decor. Un text într-un plic sigilat şi o singură întâlnire cu un actor/o actriţă care nu ştie nimic despre piesă şi ce presupune ea. Un blind date, o provocare pentru actor şi spectator deopotrivă.

De la dubla premieră din 2011 (Edinburg şi Festivalul Summerworks), textul a fost tradus în peste 30 de limbi, cu peste 3000 de reprezentaţii, jucat de nume mari din lumea teatrului şi a filmului precum John Hurt, Whoopi Goldberg, Nathan Lane, Stephen Rea, Sinead Cusack, Marcus Brigstocke, Dominic West şi regizorul de film Ken Loach (nassimsoleimanpour.com). În România, Iepurele alb, iepurele roşu a avut premiera în 2016 la Particles Festival Arad. Ajunge şi la Suceava, iar destinatarul plicului este Cosmin Panaite.

Pentru Nassim Soleimanpour forma contează şi e într-o continuă căutare a formelor noi care să surprindă şi să potenţeze prospeţimea şi autenticitatea în teatru. Nu vrea să rămână captiv în propria descoperire. Renunţând la intermedierea regizorului, a repetiţiilor, a căutării sensurilor, a personalizării, a încărcării cu ornamente şi artificii, vocea autorului este cu atât mai puternică. E o relaţie aproape directă cu publicul, actorul devenind un instrument portavoce a replicilor care se ascund în plic. Dar în acelaşi timp dând o mai mare libertate actorului şi artei sale, intuiţiei şi capacităţii proprii de a improviza şi a construi pe loc cu mijloacele pe care le deţine şi pe care şi le-a cizelat în timp. O schimbare a paradigmei convenţiei teatrale. Şi pentru actor şi pentru spectator. Actorul nu are în spate ore, zile, săptămâni de introspecţie şi creaţie, nu are suportul unei echipe, nu are o direcţie regizorală. Se are pe sine, textul la prima vedere şi evident publicul. Spectatorul la rândul lui se poziţionează altfel, având deja informaţia că textul va prinde viaţă la prima mână. Curiozitatea creşte, atât în privinţa textului şi subiectelor pe care le atinge cât şi a modului în care va avea loc reprezentaţia, a modului în care va reacţiona deţinătorul/deţinătoarea plicului la întâlnirea cu secretul pe care îl deţine.

Spectatorul nu vine să vadă produsul unei cercetări şi munci derulate într-un timp dedicat (mai mult sau mai puţin suficient, de la caz la caz), ci are parte de o experienţă specială, neobişnuită, intimă. Un proces de creaţie ad hoc, cu vulnerabilităţile aferente. Iar reacţiile publicului sunt definitorii pentru modul în care se va desfăşura această întâlnire. Poate fi o experienţă revelatorie cu privire la raportarea la teatru şi ce presupune această artă. Cât poate fi de surprinzător teatrul când iese din tiparele obişnuite, din clişeele reluate, reambalate şi vândute ca inovaţie?

Iepurele alb, iepurele roşu a făcut înconjurul lumii fie cu nume de răsunet, prin festivaluri de prestigiu, în zonele fierbinţi ale artei contemporane, fie cu companii de teatru mici în locuri mai greu depistabile pe hartă. Şi totuşi, secretul piesei este bine păstrat. Lumea a intrat în acest joc şi îi respectă regulile. Cronicile vorbesc despre originalitatea dramaturgului, despre reprezentaţii ca experienţe colective inedite, sunt inventariate cele mai neaşteptate reacţii ale spectatorilor, experienţe/poveşti ale actorilor/actriţelor care au scos iepurii din plic, dar nu despre text. Ceea ce este uimitor, dar îmbucurător, pentru că permite ca jocul să continue şi să stârnească curiozităţi şi să testeze limite.

O altă uimire personală legată de istoria acestui text şi a montărilor sale este legată de reprezentarea vizuală a spectacolului, de afiş. Nu pot să nu mă amuz de ironia şi paradoxul care învăluie acest demers artistic prin relaţia text/spectacol – afiş. Adică: scrie omul acasă la el, în Iran, cu intenţie, aplicat, un text care să spargă convenţia, care să chestioneze relaţia cu teatrul, cu actoria şi tot ce presupune ea ca practică şi metodologie, cu publicul şi toate relaţiile care derivă de aici, în căutare de nou, de proaspăt, de autenticitate, de brut creator şi are un succes nebun. Toată lumea vrea. Toată lumea se înscrie. E minunat, e experimental, e revoluţionar. Şi apoi ne uităm la afişele acestor promisiuni artistice. Nu există ceva mai conformist, mai previzibil, mai la îndemână. E drept că nu le-am văzut pe toate. Dar am văzut toate variantele posibile de iepuri albi şi roşii, de urechi de iepuri, de siluete de iepuri, de iepuri de hârtie, de pluş, de măşti, (evident că iepuri), de iepuri desenaţi, pictaţi, fotografiaţi, caligrafiaţi etc. Evident că în alb şi roşu. Cum altfel?

Recunosc că am găsit şi câteva care ies din tiparul menţionat şi care s-au folosit de plicul secretos sau de… un morcov (morcov morcov, dar şi nişte urechi iepureşti, că dacă în loc de iepure ne gândim la măgar?). Înţeleg că nu ştii ce să faci când nu ai acces la text, la repetiţii, la subtilităţile procesului de creaţie, la conceptul regizoral, dar vai de mama ei de creativitate în designul de afiş. Că nici nu trebuie să te concentrezi foarte tare ca să o auzi cum plânge şi suspină, îngropată undeva în adâncuri (alături de „limba noastră-i o comoară”, că tot a fost ziua ei şi a fost scoasă la defilare pe reţele). Creativitatea, nu mumă-sa. Deşi sigur plânge şi ea, probabil umblând prin munţi cot la cot cu mama ciobănaşului pierdut. Măcar dacă dramaturgul ar fi fost vizionar până la capăt şi ar fi făcut şi vizualul standard şi ar fi trimis înainte de plicul cu textul, fişierul cu afişul, cu căsuţele desemnate pentru logo-urile producătorilor, sponsorilor şi partenerilor. Poate că e doar vorba de legea universală a balanţei, dacă se mişcă ceva într-o direcţie, altceva trebuie să rămână înţepenit sau să tragă puternic înapoi. Că doar nu putem trăi aşa cu stresul constant al revoluţiei în arte. Că suntem nişte sensibili. Dacă actorii pe scenă riscă să se arunce în creaţie fără nici o ancoră, noi avem nevoie de stabilitate şi de căi bătătorite şi recognoscibile. Ei cu arta lor, noi cu colbul uliţei. Mai ştii cum ni s-ar fi încurcat neuronii vazând un afiş pe care nu scrie alb pe roşu sau roşu pe alb Iepurele alb, iepurele roşu? Şi dacă, prin absurd, nu ni s-ar fi ilustrat şi iepurii? Poate nici n-am fi ştiut dacă ne cheamă sau ne trimit undeva. Acum îmi dau seama, n-am văzut nici un afiş în care să iasă iepuri din plic sau din jobenul magicianului. Poate-or fi.

Pe când o revoluţie în designul de afiş? Că e şi asta o artă.

Luana Popa