Vorbim despre asta

Una dintre bucuriile editoriale ale anului 2024 este apariţia volumului Patru piese de teatru al Alexandrei Felseghi. Cele patru texte au trecut proba spectacolului, fiind montate de regizoarea Adina Lazăr în perioada 2020-2023. Dar dincolo de forma spectacologică pe care au luat-o, textele Alexandrei Felseghi au o forţă intrinsecă de necontestat, iar păstrarea lor în pagină permite descoperirea lor şi din perspectiva cititorului, nu doar a spectatorului sau a echipelor de creaţie care au contribuit la realizarea spectacolelor.

Alexandra Felseghi se prezintă ca fiind „dramaturg și trainer de ateliere de scriere creativă. Am absolvit Facultatea de Teatru și Film în 2009, la secția Regie de teatru. Doi ani mai târziu, am obținut o diplomă de masterat în teatru, film și multimedia (specializarea arte performative), la aceeași facultate. În 2016 mi-am susținut teza de doctorat cu titlul O incursiune în teatrul independent – Performance și Creator Multiplu, în cadrul Universității Babeș-Bolyai. Ca dramaturg, iată câteva din titlurile textelor pe care le-am semnat: Zeiţe de categoria B (coproducție Teatrelli – Teatrul „Regina Maria” Oradea – Teatrul „Lucian Blaga” Cluj-Napoca – Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani, 2023), Nu vorbim despre asta (producție a Teatrului Odeon, București, 2023); La Academie (producție a Teatrului „Mihai Eminescu”, Botoșani, 2023); Nu mai ţine linia ocupată (producție a Teatrului „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2021); Verde Tăiat (producție Pro Teatru, 2020), Fabrici şi Uzine (producție a Centrului Pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, 2019); 3 Milioane (producție Create.Act.Enjoy, 2018), Eat Me (producție Create.Act.Enjoy, 2018), Tata ţintea întotdeauna faţa (text câștigător al concursului de dramaturgie EurOpinions, Târgu Mureș, 2017).” (alexandrafelseghi.ro)

Revenind la volumul Patru piese de teatru, acesta conţine piesele Verde Tăiat, Nu mai ţine linia ocupată, Nu vorbim despre asta, Acasă, în ordinea în care acestea au devenit spectacole. Sunt texte care au structuri şi forme foarte diferite dar care au ca temă comună o privire lucidă, o analiză cu o precizie chirurgicală a unei simptomatologii a societăţii contemporane româneşti, dar şi conturarea unor personaje feminine foarte puternice, fără a fi ostentative. La prima lectură a volumului, nu personajele feminine ies în prim plan, ca filon comun, ci interesul Alexandrei Felseghi pentru aceste istorii personale care compun un tablou al societăţii contemporane, în care personajele femei au un rol important pentru care luptă, nu care le este dat.

Verde tăiat porneşte de la povestea pădurarului Liviu Pop, ucis în 2019 de către hoții de lemne. Textul urmăreşte lupta pentru dreptate a Ioanei Rus (soţia lui Savin Rus – angajat al Ocolului Silvic Stejăreii de Sus). O luptă disproporţionată dintre o femeie rămasă singură cu doi copii şi un sistem corupt care deţine puterea (şeful Ocolului, primarul comunei, reprezentanţii justiţiei). E şi o luptă între valorile, principiile unor oameni care nu sunt dispuşi la compromisuri şi lipsa de scrupule cu care cei care-şi apără interesele personale calcă peste cadavre.

Într-o lume în care primează interesul (binele, comfortul) personal, povestea pare ruptă de realitate, personajele inventate. Un basm în care forţele antagonice binele şi răul se confruntă pentru a scoate în evidenţă o lecţie despre moralitate. Dar Savin nu este un Făt Frumos care câştigă lupta cu balaurul, ci este ucis. Balaurul cu şapte capete nu este o metaforă, o creatură magică plăsmuită de imaginaţia autoarei, ci e un sistem corupt ale cărui ramificaţii sunt mai periculoase decât ameninţarea oricărui monstru mitologic. Un sistem care ar trebui să protejeze, dar care atacă. Ioana (văzută de Oana Cristea Grigorecu în prefaţa volumului ca o descendentă a Victoriei Lipan) îşi cere soţul înapoi, cere dreptate. Ioana continuă lupta pe care Savin a pierdut-o. O luptă fără sfârşit şi fără aliaţi. Alexandra Felseghi nu dă un verdict, nu declară un învingător. Sfârşitul textului (ca şi a celorlalte trei) lasă loc imaginaţiei şi invită cititorul la meditaţie, la a continua chestionarea situaţiei. Absenţa unui final decisiv este şi un fel de speranţă că lupta va continua dincolo de lupta personajelor.

Nu mai ţine linia ocupată este (pentru mine) cel mai puternic text din volum. Pornind de la documentarea cazurilor de violenţă împotriva femeilor apărute în presă (cazul Caracal, cel din Vaslui, şi cel din Mehedinţi) Felseghi construieşte un text pe structura tragediei antice. Corul de femei îşi strigă drepturile, suferinţele, nedreptăţile. Dacă în tragedia antică voinţa discreditară a zeilor dicta destine, în scriitura Alexandrei Felseghi deciziile sau mai degrabă indecizia şi incompetenţa, ignoranţa şi nepăsarea autorităţilor şi a societăţii iau locul zeilor. Cu atât mai tragic. Textul depăşeşte „cazul”, particularul. Abuzul, violenţa împotriva femeilor fiind un fenomen social perpetuat tradiţional în România, în faţa căruia societatea închide ochii iar autorităţile se fac că acesta nu există. În fiecare personaj feminin care fixează o categorie vulnerabilă (prin vârstă, nivel de educaţie etc.) există sentimentul implacabil al singurătăţii în faţa pericolului, ceea ce subliniază realitatea cumplită a societăţii contemporane. Nu există mecanisme de apărare funcţionale. Victima este în continuare blamată şi supusă judecăţii, dar abuzatorii beneficiază de înţelegere. Corul este vocea tuturor victimelor şi este cutremurătoare incantaţia lui şi atunci când îşi declină identitatea şi atunci când cere dreptate.

Nu vorbim despre asta este o incursiune în procesul de formare a unei generaţii, o generaţie de tranziţie, în care ascunsul de ochii lumii, masca conformării cu norma este lege. Patru familii şi crizele acestora care desenează traseul devenirii viitorilor adulţi. Trauma, complexele şi neîmplinirile moştenite, frica, furia, neînţelegerea, competiţia, falsitatea, singurătatea, găsirea de soluţii personale pentru depăşirea crizelor, înţelegerea şi adaptarea proprie la confruntarea cu viaţa. Textul e un salt înainte şi înapoi în timp al personajelor. Amintirile din copilărie dau năvală şi explică adultul de azi. O înmormântare îi aduce împreună pe copiii de odinioară. Întâlnirea poate vindeca sau doar deschide răni. Clişeele folosite întenţionat şi cu umor descriu o întreagă societate dezvoltată în umbra lor.

Scena care deschide textul este oglinda scenei care îl închide, lăsându-l în acelaşi timp deschis pentru ca cititorul să-şi facă propria introspecţie.

Acasă, ultimul text din volum, este un dialog al contemporaneităţii cu universul cehovian. Şi destinaţia ideală şi idealizată îşi schimbă perspectiva. Plecarea devine întoarcere. Planurile se schimbă între un aici şi un acolo şi un acasă care pendulează între ele.

Un du-te vino între un loc ideal şi un loc real. Trei femei au plecat de acasă pentru a-şi realiza visurile acolo. Fiecare în acolo-ul ei. Au plecat cu iluzii ce s-au izbit de zidul realităţii. Se reunesc într-un acasă care nu mai e ce a fost, în încercarea de a se regăsi individual şi împreună. Dacă plecarea e chestionabilă în societate, întoarcerea e asimilată eşecului. În acest text transpare cel mai tare speranţa că se poate, că împreună este posibil, că există o „bulă” de siguranţă.

Personajele Alexandrei Felseghi sunt profund umane şi privirea ei e una lucidă, care chestionează şi care invită cititorul în acest demers al întrebărilor esenţiale despre unde suntem ca societate şi ca fiinţe umane, unde şi cum s-au blocat mecanismele care ar trebui să contribuie la protecţia celor vulnerabili, cum reactivăm empatia şi ce e de făcut ca societatea contemporană să nu-şi piardă umanitatea. Oglinda reflectă cruzimea în toată atrocitatea ei. Chiar dacă închidem ochii şi pretindem că nu există.

Martore ale istoriei, eroine ale destinelor lor, personajele rupte din prezentul dureros îşi spun poveştile pentru ca nedreptăţile de azi să nu continue şi mâine. Să învăţăm să vorbim despre asta!

Luana Popa