E încă timpul pentru ceva nou

A început anul. A trecut luna aia grea în care încercăm cu toții să ne regăsim motivația și cheful de muncă. Luna în care vacanțele, sărbătorile, mesele copioase ne-au schimbat ritmul de viață. În care refuzăm să facem orice altceva în afară de liste. Liste de cum să fim altfel, de cum să facem altfel. Întotdeauna mai bine. Cumva la fiecare început de an ne revin în minte (și pe liste) toate lucrurile alea faine pe care ni le-am dori. Cu fiecare an parcă mai neverosimile. Ținte pe care le fixăm în minte, pe hârtie sau pe vreo aplicație. De la a fi mai conștienți de ce ni se întâmplă, de obiceiuri de consum, la vacanțe exotice, cumpărături de lux, gestionat timpul mai bine și alte nebunii. Vreau să cred că există și câteva liste pe care scrie că anul ăsta voi citi o carte, sau voi merge la un spectacol de teatru, voi păși într-un spațiu de artă, voi descoperi un artist/o artistă de care nu știam. Totuși, pare că toate aceste liste se pierd undeva, după luna ianuarie. Dispar acolo unde dispar șosetele când se hotărăsc să o rupă cu relația monogamă și să se sustragă conformismului relației cu perechea, în căutare de nou, de aventură, de altceva. Nu mai pot fi găsite fizic. Rămân doar în amintire. Așa că new year, new me, e anul nou cu o cifră schimbată, care aduce noutăți doar la nivel de schimbări sociale, economice și politice (care nu se anunță niciodată a fi din alea de ni le urăm, dorim, așteptăm – poate doar la dușmani), și nici noul eu – nu e foarte nou, că nici nu mai știi exact ce ți-ai propus (vezi dispariția listei), iar puținul cât îți mai amintești e punctul de pornire al negocierii. Că prea erai visător, că te-ai întins mai mult decât ți-e plapuma, că ai vrea, dar timpul se scurtează, și așa mai departe. Că dacă ne pricepem la ceva (și aia nici nu se pierde, nici nu se uită), ne pricepem la construcția stabilă și exhaustivă a listei cu scuze, cu motive pentru care nu se poate, cu factorii externi care îți influențează negativ drumul către țintă, cu e bine și așa rău cum e. Abia după ce ți-ai împăcat conștiința cu motivele pentru care lista aia cu rezoluții de anul nou e mai mult un ritual, o tradiție, un exercițiu de imaginație sau un joc de societate, și nu o listă reală cu lucruri de făcut, poți începe anul.

Luna ianuarie e doar luna de acomodare, nu de început de an. Februarie e luna care începe anul pe bune. Și dacă tot începe, e păcat să nu înceapă cu o listă, ba chiar cu două, nouă, 69. Lista cu cadouri pe care le-ai primit și nu știi ce să faci sau cum să scapi de ele. Lista cu cadouri pe care le-ai făcut știind că destinatarul nu va ști cum să scape de ele. Lista cu cărți pe care nu ai de gând să le citești. Lista cu filme pe care nu vrei să le vezi. Lista cu evenimente pe care să le ignori cu horărâre. Lista cu oameni pe care să-i eviți. Lista cu liste. Asta așa ca listă de sugestii de lucruri de care să scapi, să te ferești, să te eliberezi,  ca să-ți meargă bine tot anul.

Las aici o listă cu evenimente pe care vi le propunem și anul acesta la spațiul Cilindru, listă pe care o puteți la fel de bine ignora sau adopta. Expoziții, proiecții de film, Chill Talks *discuții la Cilindru, spectacole lectură, performance, și cine știe ce alte surprize (asta așa ca să păstrăm un aer de mister și expectativă).

Nu lăsăm pe mâine ce putem începe azi. O nouă expoziție. Vernisaj. Ora 19. După ce a explorat spațiul sau mai bine zis lipsa spațiului ca scuză a inconsistenței cultural artistice, George Roșu a găsit o provocare în a se lua la trântă cu timpul.  E încă timpul pentru ceva nou. Zice George Roșu. Așa că avem întâlnire cu E timpul să… Vă puteți pregăti o listă cu ce credeți voi că e timpul să… și să verificați dacă v-ați suprapus, și dacă da în ce fel, cu modul în care George Roșu transformă timpul și lista. Propunerea mea nu e o idee originală ci e o preluare a unui exercițiu telepatico artistic furat din Muzeul de Artă Contemporană din Strasbourg propus vizitatorilor dispuși să intervină în spațiul și timpul expoziției prin P.O.F. –ul (Prototypes dʼObjets en Fonctionnement) lui Fabrice Hyber.

E timpul să… vă las să vă pregătiți de întâlnirea cu George Roșu la Cilindru (Aleea Dumbrăvii nr.10, Suceava, Marţi 04.02.25, ora 19.00).

Luana Popa

Fără Hate: Cuvinte cu P

George Roşu

Poezie și Performance – despre ele e vorba.

Doar nu credeați că vorbim desrpe Prietenie și Pretenție, sau despre Practică și Penibil, Predilecție și Preferințe…

Le găsim și în sintagma „poezie performativă”. Asta se referă la una sau mai multe poezii citite (de obicei) sau rostite într-un anume fel, într-un anume context, într-un anume loc. Poezia știm cu toții ce e, sau mă rog, că o găsim la librărie și în manualul de limba și literatura română. Despre genurile, epocile și gustul pentru poezie vorbim altă dată. „Performance” se referă la un act artistic „performat” într-un anume mod, anume loc, anume context – de obicei în galerii de artă și muzee de artă.

Istoria acestui act artistic ar fi început prin Grecia Antică, se pare, iar unele surse (nu am verificat chiar așa de atent) zic că ar fi o strânsă legătură între această Poezie performativă și tradiția orală a lumii. Atunci când Povestitorul era un job, la fel ca Poet și Menestrel. (Mai dați și pe Google că nu sunt convins că erau doar joburi plătite sau le prestau și sclavi).

Mai aproape de timpurile noastre, mai exact prin anii 60 în Harlem, s-a inventat ceva ce după vreo 10-15 ani se va numi Hip-hop. Eh, de ăsta a auzit toată lumea. S-a dezvoltat apoi în mai multe direcții. Unele muzicale, altele mai aproape de teatru și litere.

Apoi a continuat dezvoltându-se în diverse direcții. Întâlnim Poezie Performativă sub numele de Spoken Word, Slam Poetry, câteodată cu muzică live pe fundal, alteori cu video sau cu dansatori, întâlnim chiar și campionate internaționale de Spoken Word (iată cum poezia devinde sport, și nu mă deranjează absolut deloc).

Acum vine partea fără hate: A ajuns și în România de ceva vreme, zguduind un pic prăfoșenia culturală românească.

Trecem rapid prin copy paste-ul clasic românesc sub zodia formei fără fond, trecem și mai rapid prin calitatea organizării evenimentelor de gen și trecem la fel de rapid prin lipsa tipică de conținut a poeților și performerilor și prin starea de cringe pe care poezia performativă românească mi-a produs-o ascultând un accent american forțat și grotesc care povestea depsre cum totul „e toxic”.  Ajungem încă la vreo două – trei excepții. Despre o excepție din asta voi povesti un pic aici. Fără Hate 🙂

„Poezie la rece” – un performance gândit de tânărul actor, performer și poet Răzvan Omotă (este un interviu cu el pe pag. 1).  Ideea titlului a plecat de la un adevăr pragmatic: spațiile de artă (nu întâmplător independente) care l-au găzduit deocamată cu acest proiect nu erau încălzite.

În cele trei ocazii în care a performat (două la spațiul Artă Nonstop din Sibiu, și una la White Cuib din Cluj-Napoca), dar și cu alte ocazii în alte proiecte,  Răzvan Omotă a demonstrat nu doar că poezia perfomată cu actorie studiată poate funcționa foarte bine și pentru publicul neobișnuit cu poezia „zisă” sau cu cel care nu calcă pe la teatru, dar și că, adăugând elemente autobiografice în poeziile și desenele lui, acest gen de artă poate fi una onestă și valabilă. Nu povestesc prea mult despre conținutul acestui performance pentru că ar fi ca  atunci când încerci să povestești o pictură văzută la un muzeu cuiva care nu a fost la muzeul respectiv. Recomand să pândiți dacă nu cumva următorul „Poezie la rece” are loc la voi în oraș.

George Roşu