R10

Într-o ţară, a noastră, România, care are o infrastructură de finanţare în domeniul cultural foarte schematică, cvasi-inexistentă în fapt, a produce teatru, artă, cultură în general, în afara spaţiului finanţat public, este de obicei o aventură efemeră şi cu impact localizat. Efemeră când măsurăm longevitatea; intensitatea, dată de frecvenţa propunerilor culturale, când măsurăm impactul.

Adică, mai puţin pretenţios, cu o floare nu se face primăvară. Dacă faci o dată în an, nu prea se pune că ai făcut decât dacă eşti festival, iar dacă supravieţuieşti doar vreo trei-patru ani şi apoi se lasă binemeritata tăcere peste comunitatea pe care ai vrut să o activezi, provoci, stimulezi, agreghezi, atunci, din păcate, în tabloul amplu vei fi fost la fel de relevant precum un licurici care a trecut pe la două noaptea prin faţa ferestrei, fără să deranjeze şi, mai ales, fără să trezească pe nimeni.

Dar, din păcate, cam aceasta este durata de viaţă a unei entităţi nesubvenţionate care activează în domeniul cultural, 3-4 ani. O dată mai câştigi un proiect cu finanţare prin AFCN, o dată vreo altă finanţare, mai exotică, de care ai aflat din întâmplare, mai prinzi un mecena care mai dă o sponsorizare când poate şi, mai ales, nimeni nu e plătit (decât în proiecte), toată lumea e voluntară. Entuziasm, cooperare, bucuria unui împreună cu oameni care îţi împărtăşesc valorile şi de care îţi place, bucuria de a face, bucuria de a profesa, bucuria de a dărui din munca, creativitatea, energia, puterea ta. Dar viaţa e cum e. Şi ştiţi şi voi cum e.

Când e job plătit eşti nemulţumit tot timpul. În zona ONG-urilor, oricât de greu e, mereu vezi doar partea plină a paharului şi găseşti orice motiv de optimism. Fără absolut nici o raţiune tu tot speri (şi uneori chiar crezi) că mâine va fi mai bine. De aceea părinţii îşi feresc copiii cât pot de mult de prostiile astea culturale. Pentru că ei intuiesc, când nu ştiu de-a dreptul, că odată furat de mirajul (zic pragmaticii), sau magia (zic practicanţii) acestui domeniu, copilul neangajat într-o instituţie culturală subvenţionată va fi condamnat la precaritate. Ori oamenii mai obosesc să se zbată precum peştii pe uscat, să-şi spună că aceasta e coregrafia vieţii de lucrător cultural şi să fie şi încântaţi. Oamenii se îndrăgostesc, se căsătoresc, fac copii şi nu mai pot să spere că mâine va fi mai bine, ci intră în etape ale vieţii în care limitele incertitudinii trebuie gestionate cu cărţi de muncă şi venituri constante, nu cu ţigări şi bani împrumutaţi de la prieteni. Că pe părinţi îi tragi de mânecă la următoarea chirie. A ta şi a spaţiului în care desfăşori activităţi profund neeconomice. Iar când intervine această oboseală, când cei de astăzi sunt mai puţini decât cei de la început, vine şi sfârşitul încă unei „idei frumoase”.

Dar iată că şi într-o astfel de ţară, a noastră, România adică, se poate. O lucrare de doctorat cu adevărat valoroasă ar trebui să purice istoric, contextual, pragmatic, an cu an şi modul cu modul, cum naiba s-a putut. Aşa, ca manual de bune practici. Nu (numai) pe interviuri, ci pe strategii şi cifre. Eu sunt economist şi ştiu că nu se poate. Dar, totuşi, se poate nu numai pe strada Petőfi Sándor Nr. 4, în Cluj-Napoca, unde activează Reactor de Creaţie şi Experiment, ci şi pe Strada Lânăriei nr. 93-95, Bucureşti, unde activează Centrul de Teatru educaţional Replika. De 10 ani!

Da, e greu de crezut, ştiu. 10 ani de activitate culturală susţinută, constantă, relevantă, neîntreruptă. 10 ani în care două teatre de proiect, cum au activat aceste entităţi, au devenit repere importante pe piaţa culturală românească şi unele dintre cele mai complexe modele de întreprindere culturală privată.

Acum, dacă ar fi vorba de cluburi cu scenă, unde se mai joacă şi teatru, pe lângă stand-up comedy şi concerte şi tot ar fi o performanţă, pentru că sunt rare şi astfel de modele de afaceri care să fi rezistat atât de mult. Dar noi vorbim de instituţii teatrale în toată puterea cuvântului, cu sală de spectacole şi scenotehnică proprie, producătoare de spectacole, cu stagiuni comparabile cu cele ale teatrelor de repertoriu şi, mai mult decât teatrele de repertoriu, creatoare de ecosistem artistic.

„Convingerea că un mediu cultural bogat e esențial pentru dezvoltarea unui oraș, a calității vieții și a publicului acestuia, este doar unul din motivele pentru care cei de la Reactor cred în colaborare și schimb de idei și mențin relații apropiate cu ceilalți membri ai comunității artistice din Cluj-Napoca și din țară.” (reactor-cluj.com/despre-reactor)

Cum e ca un teatru privat să ofere rezidențe de creație pentru tinerii artiști (Fresh Start de la Reactor) sau rezidențe de scriere dramatică pentru stimularea dramaturgiei contemporane (Drama 5 de la Reactor)? În România! Sau să ofere constant intrare liberă la spectacolele sale? Replika, instituţie nesubvenţionată. Ar fi interesant de numărat profesioniştii cu nume tot mai proeminente în branşă care s-au lansat sau au montat la Reactor sau la Replika. Dar dezvoltarea publicului, încurajarea cercetării artistice şi punerea în discuție a unor teme actuale? Idei frumoase, uşor de găsit în orice strategie managerială de instituţie culturală. Doar că, la multe instituţii publice teme actuale sunt frumosul şi prietenia, nu violenţa domestică sau problemele adolescenţilor. Ca atunci când propui copiilor născuţi cu tableta în mână Scufiţa cu doi bani sau Capra cu trei iezi, iar MiniReactor propunea R.O.G.V.A.I.V sau O gheară de ajutor. MiniReactor, o platformă importantă a spațiului Reactor, care propunea un program de spectacole, ateliere și alte activități pentru copii, a fost o adevărată declaraţie asupra misiunii pe care şi-au asumat-o fondatorii săi. O declaraţie de dragoste şi respect pentru public văzut ca partener. Publicul pentru care s-a creat ofertă, indiferent de vârstă, dar adecvat vârstei, publicul care se creşte şi educă odată cu instituţia, plus ideea că vom fi aici pentru a-l vedea crescând, deci ne pasă şi ne-am propus să ne pese pe termen lung.

Interesul concomitent pentru publicul tânăr şi pentru publicul adult este o raritate în zona întreprinderilor independente şi poate fi analizată ca o parte integrantă a modelului cultural propus de Reactor şi Replika. O abordare coerentă pe termen lung. Publicul pe care şi-l creează rămâne al său şi le creează astfel premisele longevităţii. Aşa cum potenţarea tinerilor artişti creează aceleaşi premise ale vivacităţii şi longevităţii. Nu este greu de înţeles că a fi o pepinieră pentru viitor artistic este profitabil şi ca brand şi ca experienţă, dar pentru aceasta trebuie resurse. Nu ştiu cum fac cei de la Reactor, nici cei de la Replika, dar ce este important este că fac şi, prin aceasta, ne spală puţin obrazul tuturor de păcatul neputinţei asumate.

Două nume de care ştiţi şi veţi auzi constant, două nume datorită cărora ne putem mândri şi lăuda constant: vezi că se poate şi la noi? Să continuaţi să ne inspiraţi încă multe decenii.

Dinel Dumitru Teodorescu