Ţara arde şi Cântăreaţa cheală se piaptănă

De ce?

Întrebare care m-a bântuit toată copilăria. Nu, că nu venea de la mine. Venea din familie. Când făceam vreo prostie sau vreo greşeală eram invariabil întrebată de ce? De ce am făcut-o? Uram întrebarea asta. O uram cu toată fiinţa mea şi o consideram o formă de tortură. Pentru că indiferent de răpunsul meu iniţial venea o altă întrebare, aceeaşi întrebare: de ce? De ce ai făcut asta (ai spart o farfurie, ai întârziat, ai luat o notă mică, ai vorbit urât, ai răspuns impertinent etc) de la cele mai mici şi neînsemnate lucruri la cele care puteau fi considerate mai grave la momentul respectiv. Preferam orice pedeapsă, numai nu această întrebare pusă la nesfârşit. Mult timp, în viaţa de adult, reacţia mea la întrebarea de ce? a continuat să fie una de respingere, deşi undeva într-un colţişor al minţii răspunsurile rulau continuu, piticul responsabil cu întrebarea de ce? era în permanenţă activ şi neobosit. Nu e despre metode de parenting, nici despre traumele copilăriei, nici despre confesiuni sau mecanisme de apărare. Târziu am înţeles cât este de important să ştim să ne punem întrebări. Şcoala, când eram eu copil, nu era despre cum să punem întrebări, despre gândire critică, despre descoperire, despre cine suntem noi în raport cu lumea noastră mică. Era despre învăţare. După şablon. Pentru note, pentru mândria familiei şi a şcolii. Nu interesa pe nimeni dacă, cum şi ce ai înţeles. Era important să poţi să repeţi, uneori cu punct şi virgulă, citate din ce a zis cutare sau cutare. Nu să conteşti spusele lor, nu să întrebi de ce e aşa şi nu invers. Poate e doar percepţia mea. Poate e doar experienţa mea. Doar că mi se pare că în continuare nu ştim să punem întrebăr şi nu ştim nici să ne punem întrebări. Luăm lucrurile gata mestecate, ambalate frumos şi ne poziţionăm faţă de ele în funcţie de modul în care ne confirmă sau ne validează propriile păreri. Ne e mai comod să ascultăm ceva sau pe cineva care ne spune ceea ce ne place să auzim. Şi tindem să respingem ceea ce ar presupune un exerciţiu de ascultare, de procesare a informaţiei şi apoi de formulare a unei poziţii bazată pe argumente raţionale şi nu doar emoţionale.

Şi aşa ajungem la acest subiect banal şi neinteresant: cultura. Cui îi mai arde de cultură când ţara ia foc, lumea ia foc, totul ia foc? Ca să parafrazez absurdul ionescian la timpurile şi vremurile noastre. De ce să mai faci evenimente culturale, de ce să le mai promovezi cînd urgenţele sunt altele? De ce să faci sau să vorbeşti despre artă, când ştim cu toţii că arta nu schimbă lumea? De ce? De ce? Când totul pare mic şi neînsemnat în faţa marilor tragedii? De ce să te mai duci la un film, la un spectacol, la un concert, la o expoziţie? Sunt întrebări legitime când totul în jurul tău strigă, urlă: Nelinişte. Nesiguranţă. Anxietate. Nervi întinşi la maxim. Frică. Scenarii din ce în ce mai apocaliptice. Scandal. Fuga de realitate. Criză. Paralizie.

Întrebarea de ce? mă bântuie în continuare. Uneori îmi ia mai mult timp să găsesc o motivaţie. Aşa a fost şi până să mă apuc să scriu aceste câteva rânduri, oscilând între ce este de actualitate, între ce este de interes, între ce mă doare şi ce relevanţă are asta pentru cei care sunt dispuşi să-şi fure din timpul lor câteva minute să citească pagina asta. Şi mi-au venit în minte nişte imagini.

Una, mai veche, dintr-un film cu şi despre un război. Habar n-am nici când l-am văzut, nici cum se cheamă, nici cine l-a făcut şi nici cine joacă, mai pe scurt din filmul ăsta n-am decât această imagine: un soldat care dă unui copil o ciocolată. N-a salvat lumea, n-a înviat toţi morţii din război. Dar a salvat un copil, asta zice copilul din film, ciocolata aia a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru el. Nu putem salva lumea, nu putem schimba desfăşurarea unor evenimente mai mari decât noi, dar fiecare dintre noi putem fi salvarea pentru cineva într-un moment dat.

Gândul ăsta mă face să merg înainte. Nici măcar nu trebuie să fie ceva atât de mare ca salvarea unei vieţi. Poate măcar un zâmbet. Măcar ideea că nu suntem singuri în a simţi şi a ne simţi compleşiţi de gol.

Celelalte imagini, despre care scriam mai sus, sunt mai recente şi ştiu exact din ce filme. Documentarele distribuite de KineDok: Cazul inginerului Ursu, Grădina lui Fanni, Zâmbetul Georgiei, Fotofobia, Arsenie. Viaţa de apoi, Între revoluţii, Muntele Magic, +/- 90, 66 de sezoane, Ce e de făcut?, Blix, nu bombe, Sindromul Hamlet. Nu le enumăr pe toate, doar câteva dintre cele care mi-au venit în minte, deşi toate au lăsat ceva în mine. Ceva mai la suprafaţă, mai uşor de atins şi ceva mai subtil, mai adânc. Şi multe întrebări.

„KineDok este un program unic ce promovează filmul documentar în peste 200 de spații neconvenționale din 6 țări: Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Georgia şi România. Suntem o rețea de distribuție alternativă și internațională care reunește fanii și realizatorii de documentare.”

Acum dacă tot am început într-o manieră confesivă, mai mărturisesc ceva. Relaţia mea cu filmul documentar n-a fost întotdeauna ceva ieşit din comun. N-aş zice că ar fi fost pe lista mea de priorităţi şi nici primul răspuns la întrebarea: ne uităm la un film, ce-ai vrea să vezi în seara asta? Şi aici intervine, din nou, întrebarea de ce? Poate pentru că mi se părea că trebuie să ai o pregătire specială ca să te uiţi la un documentar: că dacă nu ştii despre ce vorbesc oamenii ăia acolo? Că dacă e plicticos? Dacă nu-mi place? Ori, ce să vezi? Îmi place. Şi pentru că documentarele distribuite de KineDok sunt altfel. Sunt poveşti, nu prelegeri. Sunt o legătură cu oamenii, oamenii a căror poveşti sunt spuse, cu oamenii care spun poveştile respective, cu moduri de a povesti foarte diferite. Nu sunt făcute după reţetă, nu sunt făcute la normă şi au şi o viziune artistică a reprezentării. Sunt o privire atât de necesară asupra celuilalt. O privire curată, limpede, care invită la descoperire şi dialog. Un mod de a simţi că nu suntem singuri în durerile noastre, în problemele noastre. Şi că, atâta timp cât vorbim despre asta, încă se întrevede o speranţă.

Vă aşteptăm la Cilindru (Aleea Dumbrăvii, nr 10) să descoperim împreună aceste filme documentare, să le discutăm, să ne împărtăşim experienţa unii altora fără presiune, să învăţăm să ne punem întrebări fără teamă, fără prejudecăţi, fără urgenţa răspunsului.

Eu aşa mă joc cu întrebarea de ce? A devenit mai prietenoasă, rămâne incomodă, dar îmi dă ocazia să descopăr şi alte întrebări. Nu am întotdeauna răspunsuri, dar e întotdeauna amuzant să cauţi întrebări.

Şi ca să nu ziceţi că nu v-am zis:

Un alt prilej de a ne exersa capacitatea de a (ne) pune întrebări este Ars Electronica Animation Festival On Tour care revine la Cilindru cu ediţia 2024. Graţie parteneriatului cu Forumul Cultural Austriac, avem ocazia să vedem la Suceava cele mai recente curente artistice în domeniul animaţiei digitale. Început în 1979 la Linz ca festival, Ars Electronica include acum un laborator, un premiu şi un muzeu dedicat studierii şi promovării artelor media şi a culturii digitale. Din aproape 900 de proiecte depuse, în jur de 45 au fost selectate şi au putut fi văzute în cadrul festivalului (în septembrie 2024), iar mai mult de jumătate dintre acestea au fost incluse în programul On Tour, în 4 secţiuni: Best-Of Prix Ars Electronica, Austrian Animation, Young Animations, Science and Data Visualizations.

Ne vedem joi, la Cilindru?

Aveţi întrebări?

Luana Popa