Cioburi

Am ideea asta că un text dramaturgic despre o reuniune de familie lărgită, cum ar fi o înmormântare, unde ipocrizia și fanfaronada sunt obligatorii prin eticheta socială, ar fi un pretext excelent pentru a revela toate minciunile spoite pe care ni le spunem nouă înșine ca societate, sau, dimpotrivă, micile eroisme anonime și virtuți pe persoană fizică care răscumpără dreptul de a merge înainte (și, rar, a progresa) al acestei societăți.

Ei bine, noua premieră a Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava este o variantă a acestei idei, aplicată doar pe familia restrânsă și surprinzând deznodământul exploziv al disoluției unei familii nefericite. Montare după textul Aniversarea de Jeroen van der Berg a regizoarei Alexandra Bandac Marian. Text al cărui titlu în engleză, Blowing (Explodând, trad. red.), este cheia în care a montat regizoarea la Suceava.

Cristina Florea/Els Beumer intră în scenă precum dresorul în arenă, cu afabilitatea performerului ce trebuie să arate o fațadă stăpână de sine, dar care lasă să se întrevadă, prin violența gesturilor și scurtele răsteli, tensiunea interioară a celui care intuiește că orice fisură a autorității sale poate duce la năruirea edificiului. Pentru că familia Beumer este arena de dresaj condusă cu biciul a doamnei Beumer și, de aniversarea ei, aceasta dorește să își etaleze menajeria într-un spectacol atent regizat, coregrafiat și scenografiat. Este aniversarea sa de 45 de ani și trebuie, nu-i așa, să fie imaginea perfectă a fericirii domestice și conjugale, o demonstrație (regizată de ea) a iubirii familiei pentru ea, la un brunch. Doar că circul său domestic o va lua razna în mod accelerat, iar ea va fi sfâșiată în acest proces.

Faptul că această demonstrație a fericirii ei cu soțul său pămpălău și cei doi copii traumatizați pare că se vrea făcută numai pentru sine și pentru sora sa, Thea, este un prim simptom al unei singurătăți acerbe. Sărbătorirea zilei sale printr-un brunch (nici prânz, nici dejun), aruncă o umbră de ridicol asupra seriozității cu care este tratat evenimentul. Brunch de care s-a ocupat personal și cu mare atenție, care nu poate începe până când nu i s-a făcut cum trebuie reclamă la mătușa Thea și, pentru că reclama nu a ieșit bine din prima, care este reluat. Un brunch în familie tratat profesionist, după regulile teatrului: nu a ieșit bine, astfel că toată lumea la locurile inițiale și o luăm de la capăt! Lipsa de miză pentru un astfel de comportament subliniază disperarea personajului Els și nevoia sa patologică de validare într-o imagine pe care și-o dorește cu atâta determinare încât este în stare să o ansambleze din butaforii mai degrabă decât să renunțe la ea.

Poate că, de vreme ce textul oferea acest artificiu al reluării brunchului, ar fi fost util pentru mecanica spectacolului ca măcar prima versiune de brunch să fi oferit o creștere naturală de tensiune, din gesturi stăpânite. O împingere fermă a picioarelor de pe masă poate spune mai multe decât o palmă după ceafă, iar o mână care vrea să fure un sandwich din scenografie poate fi oprită mai net prin strângere decât prin lovire. Pornind direct spectacolul cu fitilul aprins, ritmarea către deznodământ nu mai permite nici un moment de respiro până la final, ceea ce obligă atât actorii cât și publicul la o continuă și istovitoare tensiune. Adela Ioana Boca și Petru Petrariu, copiii actori care interpretează pe Esther și Jurgen Beumer mici, devin ca niște îngeri de time-out, momentele lor fiind singurele în care sala se poate detensiona puțin și emoția vreunei scene să îl poată prinde din urmă pe spectatorul care caută altfel de experiență decât adrenalina ritmului nebun al unui meci de lupte.

Poate intenția chiar asta este: să ne expună cât de violent nefericită poate ajunge o familie burgheză și atunci nu mai este timp să ni se prezinte cu binișorul simptomele acestei nefericiri. Dar și când vine cutremurul dintr-o dată peste tine, fără nici o avertizare, riști să ratezi experiența de sperietură.

Cătălin Mîndru/Leo Beumer este, ca de obicei, consistent în jocul său. Face un personaj echilibrat, poate prea dătător de echilibru. În sensul că nu este pămpălău, așa cum este declarat personajul său. Deși ni se spune mereu că el este bărbatul slab și incompetent și ar trebui să fie lipsit de personalitate, Leo Beumer lui Cătălin Mîndru, chiar dacă tăcut și îndurător, nu este un supus. El se simte puternic și asta obligă pe Els la sforțări pentru a-l domina, accelerând astfel ritmul și așa alert al spectacolului. Ce ironic și în același timp ce interesant, dacă vorbim de joc actoricesc și construirea personajului: Leo Beumer înșeală pentru că nu știe să spună nu și, slab fiind, vrea să mulțumeacă pe toată lumea sau pentru că, slab fiind, este flatat de atenție și o posibilitate neașteptată pe care nu știe să o refuze? Sau nu este atât de slab și decide, cinic, să își cucerească libertatea lui și să abandoneze colegii de cușcă? Sau că până și cel mai loial prieten poate fi îndepărtat dacă nu este niciodată apreciat? Cătălin joacă undeva între aceste două ultime variante, mai mult prima folosind a doua de scuză.

Copiii Esther Beumer/Delu Lucaci și Jurgen Beumer/Alexandru Marin sunt puțin bulversanți ca vârstă. După ce însă am navigat această dilemă spre zona preadolescenței pentru Esther și a adolescenței pentru Jurgen, ceea ce explică unele reacții mai infantile și autoritatea fermă pe care părinții încă o au asupra lor, precum și curajul rebeliunii, am apreciat ce au făcut cei doi actori cu personajele lor. Un Jurgen puternic, rebel și neliniștit la intuiția posibilei libertăți și o Esther ascunsă, fugind de conflict, izolată până la autism, copii crescuți la oala cu presiune, opusurile și contramodelele părinților lor. Relația lor este singura formă de umanitate din acest spectacol al nefericirii burgheze. Ori forjați în această permanentă tensiune a deziluziei dintre ce și-ar fi dorit părinții de la viață și ce au devenit, copiii aceștia par că se maturizează trist și iremediabil într-o zi, ceea ce anulează contrastul resimțit inițial între actorul matur și copilul pe care îl interpretează și validează astfel interpretările lui Alexandru Marin și a lui Delu Lucaci.

Scenografia lui Sebastian Rațiu oferă semnele de punctuație ale acțiunii. Masa lungă de dineu pentru numai patru persoane, diminuându-le prin contrast. Șampanie, dar în cupe de plastic. Trandafiri roșii, dar artificiali. Platouri cu mâncare, dar nu de foame, ci de decor. Vin pentru ciocnit și un pet cu apă plată pe masa de dineu. Iar explozia vieții personajelor se va materializa vizual în haosul din scenă. Până la ultima metaforă, puternică vizual, a rampei care te varsă mereu în normalitate de la înâlțimea dezideratelor neatinse.

Thea/Diana Lazăr și Eric/Bogdan Amurăriței sunt inserții lirice și destul de formale. Mici comentarii despre un alt fel de căsnicie ratată, fără alt impact asupra spectacolului decât de a justifica, poate, trădarea Theei și a oferi partituri suplimentare actorilor și coregrafului. Gânduri jucate despre alte forme ale nefericirii și singurătății, neesențiale și fără a avea darul nici de a regla tensiunile spectacolului, nici de a da profunzimi suplimentare.

Pentru mine cel mai mare merit al spectacolului este faptul ca reușește să fie echidistant cu nefericirea personajelor sale. Nici Els nici Leo nu sunt victime decât ale propriilor acțiuni. Ea este o abuzatoare decuplată de la realitate căreia îi pasă mai mult de conveniențe și de aparențe decât de oamenii vii din proximitatea sa și de cum îi afectează modul în care îi folosește pentru a-și alimenta fantasmele sale. Leo este un dezertor, dar nu îl poți condamna.

Revolta copiilor este justificată și data viitoare când vom vedea un om dormind pe o bancă în parc sau un adolescent recalcitrant poate vom fi mai blânzi în a judeca. Pentru unii cioburile sunt libertatea, iar amintirile fericite încap într-o cutie de pantofi.

Jucat îndeajuns spectacolul Cioburi se va cizela, își va aplatiza asperitățile și își va regla tensiunile. Și vreau să cred că debutul Alexandrei Bandac Marian ca regizoare pe scena teatrului din Suceava este o promisiune. Promisiune că, poate, tinerii vor fi băgați în seamă și li se va da o șansă să își exercite arta încă dinainte să ia un premiu Uniter, promisiune că, uite, suntem galanți și invităm și regizoare. Cum ar fi dacă toate teatrele din zona Moldovei și-ar asuma programatic să aibă un debut per stagiune și o regizoare invitată per stagiune? Cum ar arăta oare teatrul următorilor ani în această parte de țară?

Dinel Dumitru Teodorescu

Cioburi, după Jeroen van den Berg, Regia: Alexandra Bandac Marian, Scenografia: Sebastian Rațiu, Coregrafia: Juan Cruz Luque, Video design: Mihai Nistor, Cu: Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței și copiii: Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei și Petru Petrariu