S-a întâmplat într-o joi

Pentru cine joia trecută nu a trecut prin Avignon, lucrurile au stat cam aşa:
Actorii şi tehnicul TMMVS erau în a doua zi liberă. Ei joacă din 7 până în 26 Iulie, în fiecare zi, dimineaţa Rinocerii şi seara Occident Express, cu două zile libere în această perioadă, în 13 Iulie şi în 20 Iulie. Cum 13 o avuseseră liberă, erau plini de energie în 20 Iulie. De dimineaţa pe la 10 majoritatea erau deja în curtea teatrului Théâtre des Halles, unde era foarte mult soare. Dar cum este şi o terasă in curte, plasată strategic între copaci, lucrurile nu erau foarte dramatice. Matei Vişniec, oameni din teatru şi nişte francezi se ascundeau în terasa ascunsă între copaci. Conversaţiile la Avignon sunt în general lejere şi de două categorii, din ce am observat. Prima, după ce saluţi (în loc de bună ziua este politicos să fii primul care să observi ce cald poate să fie), este şi cea mai importantă – ce ai mai văzut ieri? Şi cum ţi-a plăcut? Este conversaţia cea mai interesantă. Ochii strălucesc de entuziasm, nuanţele critice sunt de o fineţe neverosimilă pentru orele de dimineaţă, arta teatrului este pură fântână de apă vie dacă e să ghiceşti din ton cum au tremurat sufletele povestitorilor în faţa ei. Deşi fizic te sufoci, simţi cum pe terasa ascunsă între copaci circulă curenţi de energie proaspătă. Şi, povestind despre ce a mai văzut fiecare, în In (selecţia oficială a Festival D’Avignon) sau în Off (corpul Festival D’Avignon), ajungi inevitabil la partea profesională, a doua categorie de conversaţie. Dar unde s-a jucat asta? Cât de mare e sala? Cam câte locuri? Şi, lăsată în acest crescendo pentru final, întrebarea de 10 puncte: şi câţi spectatori au avut? Există bineînţeles şi o întrebare mai dură, de obicei rezervată marilor spectacole din In: s-a ieşit din sală?
Se pare că francezii sunt mari fani ai lui Aplauzorro. Cum e şi normal la un festival aflat la a 77-a ediţie. Nu numai că nu aplaudă în picioare decât când au atins extazul, dar îşi fac o datorie de onoare din a părăsi sala dacă nu le place. Şi dacă totuşi stau până la final fără să le placă, atunci este cel mai rău, pentru că stau să fluiere spectacolul, pedeapsa maximă. Precum Aplauzorro, nu pot suferi impostura nepedepsită.
Şi uite aşa, ca la terasă, te pierzi în discuţii despre teatru şi te uiţi la ceas abia când Alain îl extrage discret pe Matei, semn clar că se trece la fapte. Primul eveniment din ciclul de evenimente organizate joi 20 Iulie de către Théâtre des Halles şi dedicate nouă (căci suntem români), intitulate Roumanie, paroles d’aujourd’hui, a fost conferinţa susţinută de Matei Vişniec Poesie et Résistance în Sala Chapelle. Da, aţi ghicit, o fostă capelă convertită în sală de teatru. Plină ochi cu enoriaşi ai artelor. Cam jumătate români, jumătate francezi. Cam tot teatrul de la Suceava şi alţi români aflaţi prin Franţa, care au trecut joia trecută prin Avignon. Suceveni, bucureşteni, parizieni, chiar avignonezi români la bază. Veţi mai afla despre aceste evenimente şi pe alte canale media decât al nostru, care rămâne cel mai bun.

Iar restul francezi. Fiind prima conferinţă a lui Matei Vişniec la care asist în afara graniţelor patriei, am fost uimit de câţi vorbitori de altă limbă îmi explicau mie, român, cât de captivant e Matei când îl scapi în poezie şi cât de percutante sunt textele sale. Mie, de la el din sat! Se comportau de parcă e autor francez şi mi se laudă ei mie cu el! Dar răcoarea sălii Chapelle a putut crea puntea între culturi, permiţându-ne să împărţim şi sala şi conferinţa lui Matei Vişniec în jumătate şi să fim toţi mulţumiţi.
Rezistenţa împotriva comunismului prin poezie. Numai când auzi: poezie şi rezistenţă! Subiecte atât de grele, vagi dar partizane, dure precum metalul şi totuşi greu de palpat! Să o iei la fuga. Concept greu, dar atât de relaxant propus de Matei Vişniec, fără înverşunare, cu texte exemplificatoare, citite de el însuşi în română şi de Alain Timar în franceză. Pe un corolar care a inclus poeţi din tot estul comunist, care au opus mai multă sau mai puţină rezistenţă prin poezia lor şi care au fost mai mult sau mai puţin înlăturaţi, până la Louis Aragon, cu al său Trăiască GPU. (Sunt curios dacă Louis Aragon, care se spune ca îl admira şi a fost influienţat de Mayakovsky, a realizat vreodată că s-ar putea să fi scris o odă sinucigaşilor lui Mayakovsky. Dacă va fi priceput la vreun moment dat acest lucru, mă simt răzbunat. Victimele comunismului însă nu ştiu dacă ar putea ierta atât de uşor idioţii naivi şi talentaţi ai occidentului care s-au pus de bunăvoie în slujba propagandei unei ideologii criminale.) Paranteza e a mea, pentru că nu m-am putut abţine. De mult doream să mă iau de Aragon. Ori conferinţa s-a încheiat cu o poezie despre disperare a lui Gherasim Luca, atât de frumos executată că m-a umplut de optimism şi am rămas nerăzbunat.
Apoi, pe parcursul zilei, au mai fost două spectacole lectură, în franceză, executate de actori francezi, pe texte contemporane româneşti. La petite soldate (Fetiţa soldat), de Mihaela Michailov, traducere de Alexandra Lăzărescu şi Crises ou Une autre histoire d’amour (Crize sau Încă o poveste de dragoste), de Mihai Ignat, traducere de Virgil Borcan. Dramaturgi români contemporani, precum Matei Vişniec. După una dintre lecturi, o spectatoare franceză era atât de entuziasmată şi eu fiind cea mai apropiată persoană din curte, a venit ţintă la mine, cu determinarea întârziatului care trebuie să afle urgent care este peronul de la care îi pleacă trenul, să îmi declare cât de tare a putut să-i placă. Nu-i aşa că mi-a plăcut enorm şi mie? Bâguind un răspuns în franceza mea impecabilă, a căscat ochii şi mai mari şi m-a întrebat cu o admiraţie totală dacă sunt român, de parcă eu aş fi scris textul.
Deci da, la Avignon am fost mândru că sunt român. Când vom înţelege oare că faima bună pe care România o are în lume a fost întotdeauna rezultatul faimei oamenilor săi de cultură, rivalizată poate doar de a sportivilor săi de înaltă performanţă. Spuneţi-mi domeniile în care se mobilizează mai puţine resurse decât în acestea!
Dar haide că, uite, se vede că ne-am întors acasă. Cum trecem frontiera ne transformăm instant din europeni optimişti în români veşnic nemulţumiţi. Noi am putut merge la Avignon pentru că Asociaţia Un Concept Luna a câştigat finanţare de la Institutul Cultural Român, prin programul Cantemir. Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava s-a cofinanţat şi el prin acelaşi program Cantemir pentru deplasarea la Avignon. Deci se poate. Nu atât de des cum ne-ar plăcea, dar se poate. Nu e cu atât mai plăcut succesul cu cât sunt mai mari piedicile? Ori piedici n-avem noi ? Succesuri!
Dinel Dumitru Teodorescu

Intâiul descălecat în Avignon (şi un pic în Arles)

Când spui Avignon, spui automat Festival (da, cu F mare, de Teatru cu T mare). In şi Off. Cel puţin vocile din capul meu asta spun. Mai spui Provence, Franţa. Depinde cât de mult te duci în jocul de-a asocierea cuvintelor. Ştiu că unii mai spun: cald, foarte cald.

Cum să te pregăteşti pentru această experienţă? Cum să alegi? Cum să-ţi potoleşti piticul ăla de pe creier care vrea tot şi tot deodată? Cum să-i explici că nici dacă eşti dispus/ă să leşini de epuizare, nu e posibil să faci nici un sfert din ce îţi propune? Cum să-ţi lărgeşti spaţiul interior pentru a cuprinde şi păstra cât mai mult din ce urmează să trăieşti acolo? Te uiţi pe site-urile oficiale (In şi Off). Citeşti despre spectacole. Răsfoieşti galerii foto. Îţi instalezi aplicaţii. Îţi cumperi vitamine, papuci care să-ţi permită să-ţi depăşeşti numărul de paşi standard, şi-ţi spui că poţi. Apoi faci un pas în spate ca să vezi în ansamblu planul pe care ţi l-ai croit inocent şi visător din faţa calculatorului. Şi încerci să convingi vocile din capul tău, cu argumente raţionale că: experienţa contează, că urmărim calitate şi nu cantitate, că e important să savurăm, nu să leşinăm de oboseală şi frustrare. Şi tot aşa.

Şi-ţi sare inima din piept de bucurie şi mândrie că vei fi acolo. Că duci cu tine o bucăţică din ceea ce te defineşte – fotografia. Că vei arăta oamenilor locul de unde vii şi ce înseamnă asta pentru tine. Că prin expoziţia de fotografie Regards sur la Bucovine eşti şi tu parte din această frumoasă nebunie în care oamenii vibrează la unison într-un spaţiu şi timp dat. Că eşti recunoscător Institutului Cultural Român şi programului Cantemir că au crezut în proiectul tău.

Dar oricât de mult te informezi, oricâtă cercetare faci, nimic nu se compară cu realitatea din teren, cu sentimentul de a fi parte din ceea ce se întâmplă acolo, de a fi parte din efervescenţa copleşitoare a străzii. Te opreşti şi respiri adânc. Chiar dacă primul impuls e să alergi pe fiecare dintre străduţe, să vezi fiecare dintre microspectacolele cu care artiştii veniţi în Off vor să te seducă, să fotografiezi fiecare moment, fiecare clădire, fiecare platan care vibrează de corul cicadelor. Te opreşti, respiri şi încerci să conştientizezi că eşti acolo în mijlocul fenomenului. Şi vezi afişele, pe fiecare zid, pe fiecare stâlp, peste tot. Nu poţi să rămâi indiferent în faţa acestei desfăşurări de forţe. E un spectacol în sine. Imaginea invaziei de afişe te şochează prin amploare (deşi ai mai văzut asta în fotografii, în filme). Zidurile pline de afişe par vii, nu doar prin culoare, ci mai ales prin mişcare. Fiecare adiere de vânt le face să danseze, să pulseze, ca pieptul unui om care respiră adânc. Mi-a luat ceva să mă obişnuiesc. Am avut senzaţia că spectacolul afişelor este uriaş, mai mare şi mai pătrunzător decât agitaţia străzii şi a miilor de oameni care o animă. Dar după ce treci de prima senzaţie covârşitoare că afişele au înghiţit oraşul cu tot cu zidurile lui şi cu oamenii care mişună prin el, te învăluie fascinaţia unui haos total, descoperi ordinea şi frumuseţea din spatele lui. Descoperi grafica, delicateţea şi simplitatea unui afiş oarecare şi uşor uşor le vezi pe fiecare în parte dincolo de masivitatea primului impact. Şi te bucuri când de pe fiecare zid te privesc ai noştri – Rinocerii şi Occident Express. Mi-a trecut prin cap să număr fiecare întâlnire cu afişele lor. Mi-a trecut repede, nu sunt foarte prietenoasă cu numerele şi erau prea multe.

(Asta cu afişele merită o discuţie separată şi mai pe larg, pentru că acolo, în nebunia milioanelor de afişe, se poate observa cel mai bine cât e de importantă grafica afişului şi identitatea vizuală, chiar şi pentru cei care au impresia că asta e un moft, o chestie inventată şi prea puţin importantă.)

Şi respiri. Şi bei apă. Şi pui mâna pe un document important, caietul festivalului – obiect de colecţie şi amintire şi sursă importantă de orientare. E drept, e mai mic decât catastiful Off-ului, are doar 100 de pagini. Şi… surpriză. Descoperi că în Avignon, în iulie, pe lângă In şi Off (de care ştiai, că de aia eşti aici) mai sunt încă şapte festivaluri (Les Hivernales 10-20 iulie, Green Fest 13 iulie, SCH – Sélection suisse en Avignon 8-23 iulie, Cycle de musique sacrées 8-25 iulie, Contre-Courant 14-21 iulie, Festival Résonance 27-30 iulie, Villeneuve en scène 9-21 iulie). În faţa acestei informaţii nu poţi decât să-i parafrazezi pe Asterix şi Obelix: Ils sont fous, ces Français!

Şi mergi. Şi priveşti. Şi zâmbeşti. Şi-ţi dai seama că zâmbeşti şi că asta faci de când ai ajuns, că te dor fălcile, că nu-s obişnuite cu atâta exerciţiu. Şi asta te face să zâmbeşti şi mai tare. Şi zâmbeşti când artiştii de opresc pe stradă şi-ţi oferă un pliant cu spectacolul lor şi-ţi povestesc în diferite moduri cât este de important pentru tine să le vezi produsul, şi cum te va schimba asta, sau cât de mult vei râde, sau cât de buni sunt actorii, sau cât de special este textul, sau cum îmbină muzica live cu întregul, sau… Fiecare îţi vorbeşte atât de frumos, şi de pasionant, şi de intens, încât ai senzaţia că eşti cel mai important om de pe pământ. Ştii că ei fac acelaşi lucru cu fiecare om care e dispus să se oprească şi să îi asculte. Şi asta te umple de admiraţie, pentru că: profesionalism, dedicaţie, entuziasm. Zâmbetul lor îl sporeşte pe al tău, cuvintele lor te conving. Vrei să vezi, vrei să-i vezi. La unii vei ajunge, la alţii nu. În schimbul cuvintelor şi invitaţiei lor, le oferi la rândul tău cel mai sincer zâmbet pe care îl ai, vederi/postcarduri cu fotografii din expoziţia de fotografie Regards sur la Bucovine, invitaţia de a descoperi astfel o regiune a României prin fotografiile voastre, dar şi spectacolele pe care trupa din Suceava le joacă la Théâtre des Halles. Unele guri ar spune că e un soi de răzbunare, eu spun că e un dialog şi o bucurie. Cu unii ne-am tot reîntâlnit şi zâmbetele şi discuţiile au continuat, nu cum ziceau gurile alea că vor fugi din calea noastră. S-au bucurat de fotografiile noastre (mai ales de cele cu zăpadă). Ba mai mult, Regards sur la Bucovine a ajuns şi la Arles în mijlocul festivalului de fotografie, prin postcardurile noastre. Aşa cum am mai spus-o (şi cel mai probabil o voi mai spune) festivalul înseamnă întânire. O astfel de întâlnire am avut în Arles cu artişti fotografi cu care am vorbit despre proiectul nostru şi care şi-au dorit să ducă aceste fotografii la École nationale supérieure de la photographie din Arles, singura şcoală de artă din Franţa dedicată fotografiei. Cum să nu fim mândri?

Şi ca şi cum toate aceste bucurii nu ar fi fost de ajuns, la Avignon am aflat că teatrul sucevean va fi prezent şi anul acesta în Festivalul Naţional de Teatru.

Între timp ne-am întors acasă cu o inimă mare mare şi plină plină, dar au mai rămas Regards sur la Bucovine, şi Rinocerii şi Occident Express să le mai spună poveşti celor care au avut (ca şi noi) norocul să se afle în luna iulie în Avignon.

A fost prima dată. Las aici în scris că nu va fi şi ultima (asta dacă trece de corectură).

Luana Popa