Anatomia sufletului

Se spune despre teatru că este o întâlnire. Spectacolul „Căpșuni de zăpadă” este o întâlnire a ta cu tine însuţi. Dacă ai curajul să priveşti în tine şi să-ţi dai voie să vezi. Întrebările personajelor sunt întrebări la care tu trebuie să răspunzi. Nu public. Ci ţie însuţi, cu toată sinceritatea. Personajele sunt o oglindă a unor scenarii de viaţă. De unde ai plecat, ce ai luat cu tine şi cum te-ai întors? Nu e neapărat vorba de o întoarcere în spaţiul şi timpul desemnat de spectacol, ci o întoarcere în tine şi în ceea ce te (mai) defineşte, o întoarcere spre umbrele care te însoţesc. Personajele din „Căpșuni de zăpadă” sunt ele însele într-o căutare, într-un moment în care caută să se regăsească. O reîntâlnire provocată de moartea profesoarei de biologie este declanşatorul unei crize existenţiale în cinci ipostaze, o criză care exista în fiecare în stare latentă, o criză amânată de treburile zilnice, de datorii de îndeplinit, ascunsă sub o glumă sau mai multe. Cum arată singurătatea? Câtă materialitate există în imaterialul unui sentiment înnăbuşit? Întâlnirea nu e doar a celor cinci colegi de liceu care se revăd după o viaţă, întâlnirea e a fiecăruia cu el însuşi, cu cel care era în liceu, când visurile erau încă posibile, cu regretele şi cu deciziile luate, cu consecinţele şi punctele de cotitură. Poreclele din liceu pare că le-au fost indicatoare de direcţie în viaţă. Tristan, un optimist pe care lumea-l întristează, şi-a luat cu el tristeţea peste ani, tristeţe care i-a pătruns în oase, care-l sufocă. Dem care demonstrează, un veşnic neînţeles, care în continuare face eforturi să se facă înţeles de ceilalţi, dar mai ales de el însuşi, care se explică şi se ascunde în acelaşi timp. Suzana, rămasă într-un cântec, cu viaţa aliniată pe liste şi compartimentată în sertare închise cu cheia. Beatrice, o iubire îngropată în adâncurile fiinţei, care mai palpită din când în când în câte o fantezie inocentă despre iertare şi recunoaştere. Dada – un simbol al pragmatismului, al resemnării şi asumării, al înţelegerii că în viaţă trebuie să faci alegeri, să renunţi la unele pentru a avea altele, un simbol al da-ului întărit adresat vieţii şi deciziilor luate.

Căpşunile de zăpadă cresc în ciorchine, boabă lângă boabă. Ei, s-au desprins de ramură şi singuri caută un eventual drum spre împreună, un drum marcat de o dispariţie, un drum cu o singură intersecţie – singurătatea, un punct comun care le scapă printre degete, pentru că singurătatea fiecăruia are formă diferită şi nu strigă cu aceeaşi voce.

Laboratoarele de biologie sunt spaţii bine luminate, laboratorul căpşunilor e unul al penumbrei, al umbrelor care ascund, o semiobsuritate interioară a anxietăţii, a regretului, a uitării.

Se ia sufletul, se pune pe masa de laborator şi se priveşte în el cu priviri tăioase. Nu te uiţi în sufletul lor în lumina rece de laborator. Orice confesiune, orice deschidere trebuie să se facă cu blândeţe, în mângăierea umbrei, pentru ca nălucile să nu se retragă încă o dată sub masca de zi cu zi. Se cotrobăie în măruntaiele fiinţei şi fiecare descoperire e pusă la microscop.

Straturi de amintiri, straturi de experienţe, straturi de dureri, unele mai adânci, altele mai proaspete. Puse la microscop. Şi din când în când se aprinde lumina, şi eşti văzut tu, spectatorul din rândul unu şi din rândul patru şi din rândul şase. Cinci perechi de ochi te privesc, te analizează. Eşti pus sub microscop. Privirile lor răscolesc în tine adevărurile din ei. Cum e?

Poţi vedea la microscop durerea? Singurătatea? Te poţi vedea pe tine? Te înţelegi mai bine? Ce informaţii secrete ascund celulele pielii tale? Mai păstreză urmele unei atingeri? Cicatricile invizibile cu ochiul liber se pot vedea la microscop? Şi dacă le proiectezi pe un perete mare? Le vor vedea şi ceilalţi? Te vor vedea pe tine cel de acum? Dincolo de ce-şi amintesc despre tine? Te văd? Te aud?

Cum te mişti în jurul sufletului? Minimalist, oscilatoriu, într-un dans al apropierii şi respingerii, gesturile nu sunt reţinute artificial ci dintr-o economie a energiei care se concentrează în interior. Nu poţi să fii haotic în mişcări când faci disecţie pe propriul interior. E fragil şi e nevoie de precizie.

Privirea aleargă de pe chipurile lor pe zidul pe care sunt proiectate mici obiecte, păstrate într-o cutie de metal, într-o geantă, mici comori personale – o floare, o frunză, o cheie, un bănuţ, o jucărie, o lumânare parfumată, un jurnal. Obiect fără nici o relevanţă pentru restul lumii, un univers emoţional pentru cel care l-a păstrat. Obiecte care ne conţin. Pe noi şi fragmente de viaţă. Obiecte care păstrează şi eliberează vibraţiile interioare. Obiectele regăsite în laborator, au acumulat energiile generaţiilor care au călcat pe acolo, rezonează la interacţiunea cu elevii reveniţi pe acest tărâm imaginar al tinereţii lor. Ecouri, pulsaţii ritmice ale unui zbucium interior care nu-şi găseşte altfel eliberarea. Senzori exteriori preiau zbaterea interioară. Gest şi lumină eliberează sunetul, dialogul interior fragmentat între ceea ce am învăţat şi s-a fixat în noi ca informaţie demonstrată şi de netăgăduit şi ceea ce învăţăm din viaţă şi luptăm să acceptăm. Gânduri şi trăiri care te invadează, care vin şi pleacă într-un vârtej în care te lupţi să rămâi compus. Dansul şi cântecul morţii este o celebrare a vieţii, cu sacadările ei, cu încifrările ei, cu neînţelesurile ei, cu luptele şi zbaterile ei, scoase din adăpostul sertarelor în care au fost închise cu grijă pentru propria protecţie. Apoi vine liniştea, şi conştiinţa că furtuna a reaşezat lucrurile într-o ordine care permite vieţii să continue.

Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava – „Căpșuni de zăpadă” de Petro Ionescu. Regia: Cosmin Panaite, Scenografie, concept video și light design: Mihai Păcurar, Mișcare scenică: Andreea Belu, Sound design: Paul-Ovidiu Frilensăr Cosovanu, Afiș: George Roşu. Distribuție: Tristan – Mîndru Cătălin Ştefan, Dem – Butnaru Horia Andrei, Suzana – Diana Lazăr, Beatrice – Delu Lucaci, Dada – Cristina Florea

Cilindrul

Marți 13. Zi fastă. Și festivă. De ce?

Prima, pentru că, precum în fiecare marți, iese un nou Insert Cultural, sursa dumneavoastră de răutăți, artă vizuală, din nou răutăți și apoi poezie. A doua, pentru că e prima zi din noua etapă a fenomenului cultural care a făcut istorie, fenomenul Un Concept Luna. Fenomen cultural integrator despre care avea să se spună peste ani că a făcut din Suceava cea mai dezirabilă destinație culturală a Estului european.

Felicitări celor care au cumpărat astăzi, Marți 13 Februarie, Crai nou. Să păstrați Insert cultural No76. Peste 10 ani veți face avere cu acest număr de colecție, numărul în care Asociația Un Concept Luna își anunța mutarea majorității activităților sale culturale în noul sediu, cunoscut colocvial, între artiști, ca Cilindrul. De ce cilindru? Pentru că noua locație se află într-o fostă clădire industrială al cărei parter are formă cilindrică. Parter care simbolizează în plan arhitectural ceea ce în plan conceptual avea sa fie recunoscut ca baza succesului fenomenului cultural declanșat de aceste activități. Rotunjimea acestui concept integrator al artelor contemporane.

Concept care, fie pe plan fotografic, artă predilectă a unora dintre inițiatori, fie în plan grafic, pictură, artă plastică, instalații, artă video, spectacole, performance-uri, teatru, arte ale cuvântului, focului sau orice altă formă artistică, a încercat să unească cei doi De ce? de la capetele opuse ale demersului artistic. Respectiv De ce-ul artistului, cu pleiada sa de fațete – ce este de spus, ce am eu de spus, cum o spun, cum mă exprim, cum urlu, prin ce arte mă exprim, cum mă fac auzit, ce estetică mă cuprinde mai bine, ce estetică stăpânesc mai bine, cum pot fi particular în expresie și universal în conținut, cui mă adresez? Cu această întrebare vector trecem în celălalt semicerc, al consumatorului de cultură. Cui te adresezi? Cum? E relevant mesajul tău pentru cineva? Pentru cine? De ce? Atinge arta ta pe cineva? Forma și conținutul sunt / ar trebui să fie dictate de către autor sau de către receptor? Cum se mediază între aceştia cea mai bună formă / cod / limbaj / vehicul? Funcționează și în artă legile economice în care clientul are întotdeauna dreptate? Clientul există? Poate fi creat? Poate arta schimba / afecta / altera, îmbunătăți sau înrăutăți funcționarea cutumelor sociale? Pleci de la un De ce? și alergi pe conturul cercului până îți conturezi răspunsul tău.

Conturul Cilindrului în interiorul căruia se vor întâmpla expoziții, proiecții, poezie, spectacole lectură, teatru, ateliere, conferințe, discuții. Cilindru care va focaliza sub ochii Sucevei contemporani valoroși și din care, sperăm, va emana energie creatoare care să ne fortifice, aline și însănătoși spiritele rănite de mundanul vieții de zi cu zi.

Vă invităm în cercul nostru, să îl mângâiem împreună până i se va duce vestea de cât de minunat de  vicios este.

Dinel Dumitru Teodorescu