Roz-rânduri / Roz-gânduri
Creator vs. Spectator

Cred că un festival de teatru este important prin selecţia spectacolelor pe care le propune, dar mai ales prin evenimentele conexe, prin întâlnirile şi discuţiile/dezbaterile pe care le oferă. La nivel de spectacole propuse, cel mai adesea găsim un amestec de propuneri spectacologice cu abordări tematice, mijloace şi tehnici de expresie artistică contemporane cu cele clasicizate. Amestec care este justificat de o aşa-zisă dorinţă a publicului/ publicurilor (împărţită pe criterii generaţionale, pe criterii de gust în formare sau format deja, de disponibilitate şi interese). Discuţiile conexe deschid orizontul de percepţie şi raportare la ceea ce înseamnă fenomenul teatral şi consecinţele sale în societate. Mi se pare important să las aici câteva idei lansate pe perioada festivalului de la Suceava, idei care merită reţinute şi analizate. Relaţia spectator – scenă/produs cultural artistic, creator – spectator. Publicul văzut ca dictator sau masă plătitoare de bilet. Publicul partener sau publicul care trebuie educat.

Matei Vişniec: „Dezbaterea face parte din esenţa acestei instituţii care se numeşte Teatru. (…) Întotdeauna am scris pentru ceilalţi, n-am scris pentru sertar, n-am scris pentru mine, m-a interesat de fiecare dată reacţia celorlalţi. Artistul prin natura sa încearcă să tulbure apele. Este un perturbator profesionist de normalitate, de banalitate, de paralizie mentală, de dogme.”

Radu Afrim: „Publicul nu este un bun câştigat pentru totdeauna. Spectatorul poţi să-l pierzi dacă nu munceşti foarte mult să îl ţii aproape de tine. Eu fac această meserie de 24 de ani şi s-au schimbat generaţii de spectatori de atunci. (…) Important e, o dată aduşi în sală, să şi oferi lucruri care să-i readucă la teatru, fără a face compromisuri. (…) Spectatorii sunt mai toleranţi în zilele noastre, nu cu lucrurile proaste, ci cu adevărul dur spus în faţă despre societate, despre lume. Eu cred că am învăţat să ofer produsul ăsta cumva suprotabil. Adică insuportabilitatea vieţii cred că am reuşit s-o fac cumva mai suportabilă pe scenă. Nu abordez subiecte uşoare, nici viaţa mea nu e una uşoară, de ce aş păcăli pe alţii (…)?”

Catinca Drăgănescu: „Conceptul meu regizoral este legat de relaţia cu spectatorul. Sunt o regizoare destul de arogantă cât să dau un nume teatrului pe care îl fac, îi zic teatrul conştiinţei pentru că pe mine mă interesează această structură de stream of consciousness, adică cum te insinuezi în viaţa, sufletul, emoţia spectatorului ca să călătoreşti cu el. Eu cred că teatrul e creator de valori umaniste. Şi în acelaşi timp, într-o lume aflată în disoluţie, ca lumea noastră, poate să fie şi un extraordinar mediator. Suntem într-o lume polarizată care are nevoie tocmai de aceste spaţii în care să ne întâlnim şi să putem să dezbatem fără să fim de acord, dar respectând libertatea celuilalt şi conştiinţa celuilalt. Trăim în această lume în care noi, ca oameni de teatru, artişti, creatori, avem această responsabilitate de fapt. O etică a relaţiei cu spectatorul. Trăim în secolul spectatorului.

Mă interesează această discuţie: tirania spectatorului versus abuzarea spectatorului. Suntem în nişte paradigme extrem de polarizate, ori teza mea este cum te inoculezi în aşa fel încât el, spectatorul, să chestioneze alături de tine nişte teme, nişte problematici, nişte situaţii de viaţă. Cred că este vorba despre a provoca nişte subiecte tabu, de a provoca acele zone de certitudine individuală şi socială. Cred că pericolul în momentul ăsta este certitudinea, iar la teatru, pericolul e inerţia. Să fim doar autoreflexivi, să nu reuşim să ieşim din bula noastră. Cred că trebuie să ieşim cu teatrul din teatru, apropo de ce putem să facem şi că e o artă a oamenilor şi a întâlnirii. După pandemie, în România, dar nu numai, omul s-a reîntors la teatru. Tocmai în avalanşa asta de informaţii, de opţiuni a petrecerii timpului liber, de discursuri, el a revenit la teatru, pentru că aici se naşte o complicitate. E o artă în care te poţi întâlni cu ceea ce se întâmplă şi poţi şi tu influienţa. Orice reprezentaţie e influienţată de spectatorii din sală, de energia lor, de prezenţa lor, apropo de spectatorul mort şi spectatorul viu. Recalibrează experienţa. Şi teatrul e de fapt aici, la mijloc, nu e estetic, pentru că nu e pe scenă, e ceea ce se întâmplă între ceea ce punem pe scenă – un declanşator şi un receptor care e în sală.

Şi apropo de ce putem face în plus, şi Radu Afrim face asta de mult şi eu încerc să lucrez în această zonă, cu implicarea comunităţilor inclusiv în procesul de creaţie. Publicul nu doar ca receptor, publicul ca partener de creaţie. Noi am stat destul de mult în turnul de fildeş şi ne-am zbătut în această polaritate între teatrul de artă şi teatrul social politic. Un teatru de artă pe teme de actualitate, dar ca temele de actualitate să fie o plurivoce, spectacolul ca plurivoce nu ca discurs monopolizator sau civilizator, nu dintr-o postură de superioritate, ci într-o zonă de împărtăşire. Cred în spectacolul coral.” Consiliul spectatorilor (14 oameni cu vârste între 16 şi 85 de ani) creat la Teatrul Masca Bucureşti este un exemplu de deschidere a instituţiei către comunitate. „(…)Teatrul se caută pe sine, ne reinventăm, ne întoarcem, există aceste multidirecţii prin care ne întrebăm şi noi care e rolul lui în societate. Dacă tot ne chestionează, să ne chestionăm împreună ca să creştem împreună, ca să evoluăm împreună. Deschidem laboratorul. Spectatorul are acces la lucrurile care ne preocupă şi noi la lucrurile care îl preocupă pe spectator. E vorba de percepţie, despre ce au văzut ceilalţi pe scenă, ce au văzut, ce au perceput. Au venit să vorbească despre spectacol şi au ajuns să vorbească despre teatru, care e o chestie mult mai nuanţată şi mai complexă. E nevoie de societatea civilă care să devină un partener pentru o reformă de sistem de care avem nevoie viscerală ca să putem să generăm performanţă artistică în primul rând şi valoare umanist socială în rândul doi. Pentru că teatrul e o artă colectivă care ţine de sistem. E o oglindă a sistemului. Noi îmbrăcăm nişte haine din 1996, şi sperăm să facem un teatru din 2024. Sper în spectatorul partener de reformă.”

Theodor – Cristian Popescu: „Datoria mea ca artist e să mă apropii de ceva resimţit ca fiind adevărat de mine, că urmăresc un fel de himeră pe care eu o identific ca fiind un fel de adevăr ascuns şi încerc să mă apropii de el. S-ar putea ca unii să mă urmeze, s-ar putea ca pe unii să-i pună într-un inconfort, să n-aibă chef de adevărul ăla, să n-aibă chef de anxietăţile pe care le identific eu ca fiind ale momentului. Cum e spectacolul Cum l-am îngropat pe Stalin – o anume frică începe să plutească iar peste lume, peste noi, conflictul a prins o formă pe care noi o credeam depăşită. Eu nu mă întreb dacă cineva vrea să audă asta când mă apuc de spectacol şi nu pot decât să-l fac.”

Luana Popa