Prietenii

„Viața… e să-ți amintești o tristă trezire într-un tren în zori, să fi văzut lumina palidă de-afară, să fi simțit în trupu-ți frânt melancolia virgină și-aspră din aerul înțepător.” (versuri de Sandro Penna, citat din spectacolul „Il Risveglio/Trezirea”)

Despre experienţa Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) am tot vorbit, despre atmosfera care cuprinde oraşul, despre voluntari, despre întâlniri, despre prietenii care s-au legat datorită acestui festival. Şi de câte ori am vorbit/scris despre asta a fost întotdeauna la modul foarte personal şi subiectiv. Pentru că astfel de experienţe se trăiesc personal şi subiectiv. La fel şi teatrul. Ca spectacol, ca mesaj, ca trăire colectivă şi individuală. Timpul curge altfel în FITS, şi pare că oricât de obosit eşti găseşti întodeauna resurse noi care să te împingă înainte, indiferent dacă soarele arde, aerul devine irespirabil sau dacă vreun nor se revarsă cu furie fix pe traseul tău bine stabilit ca direcţie şi timpi de deplasare.

FITS a fost locul unde l-am descoperit pe Pippo Delbono, ca om şi artist. Oricât ai citi despre un artist, oricât ai săpa după vreo înregistrare rătăcită în marele internet pentru a-ţi face o idee despre ce este vorba şi dacă vorba nu este doar un discurs, ci se întrupează şi pe scenă, nu este niciodată de ajuns. Sau poate fi dacă nu ai ocazia să ai şi experienţa personală, pe viu. Aşa cum nu poţi regreta cu adevărat ceva ce nu ai văzut/simţit. În 2019, înainte să văd spectacolul „La Gioia/Bucuria”, am fost martora unui dialog între George Banu şi Pippo Delbono. Eram obişnuită deja cu formatul lejer, onest şi real pe care îl impunea George Banu în discuţiile cu invitaţii FITS, care te făceau să te simţi parte din discuţie. O discuţie între prieteni, neregizată, fără întrebări şi răspunsuri pregătite dinainte, o discuţie în care cei care intrau în dialog se ascultau, se surprindeau şi se descopereau încă o dată, acolo, în faţa ochilor şi urechilor care decideau să participe. În acea discuţie am văzut durerea, suferinţa şi încercarea de a supravieţui prin artă. M-a marcat modul în care Gerge Banu îşi întreba şi asculta partenerul de discuţie, cum îl apăra de propriile lui răni şi de ochii noştri iscoditori şi lacomi de cuvinte. Se simţea un cerc protector de afecţiune şi prietenie şi te simţeai inclus în cercul ăla. Apoi i-am văzut spectacolele „La Gioia”, „Amore” (în 2022) şi „Il Risveglio/Trezirea” (în 2024). Şi m-au cutremurat. Fiecare în felul lui. M-au deconstruit. M-au sfâşiat. Şi m-au recompus. Teatrul lui Pippo Delbono are o magie specială, are o capacitate înfiorătoare de a pătrunde până în adâncul fiinţei şi de a-ţi dezactiva toate scuturile de protecţie, de a anula raţiunea ca instrument de receptare şi de a stimula şi a activa emoţia.

O emoţie primară, brută, pe care nici nu ştiai că eşti capabil s-o simţi. Prin poezie, prin dans, prin imagine, printr-o simplitate şi o inocenţă dezarmante, şi prin vocea lui care te ghidează prin spectacol ca printr-o meditaţie. Teatrul lui Pippo Delbono are o dimensiune confesivă importantă. Viaţa lui, iubirea lui, durerea lui, trec prin tine şi curăţă răni nebănuite. E o împărtăşire întru artă. În fiecare spectacol regăseşti bucăţi din el, nu ascunse, nu îmbrăcate în altceva, ci declarate. Până să mă aşez în faţa calculatorului, am avut convingerea că „Il Risveglio/Trezirea” este cel mai personal şi confesiv dintre cele pe care le-am văzut, că e cel mai mult despre el. Acum încep să am dubii. E drept că el este personajul, naratorul şi sufletul spectacolului. E drept că în „Il Risveglio/Trezirea”, el aşteaptă pe un scaun, pe scenă, până ce ultimul spectator îşi găseşte locul în sală şi va rămâne acolo pănă la sfârşit. E drept că actorii din compania lui au rol de suport şi apar ca nişte năluci fie pentru a sublinia prin prezenţă, mişcare, interacţiune cuvintele lui, fie pentru a îndepărta umbra singurăţăţii (a lui, a lor, a noastră). Dar nu poţi să nu simţi că ei toţi funcţionează ca un organism viu, fiecare ca o extensie a celuilalt. Strigătul unuia reverberează în mişcarea altuia, şi zborul unuia e zborul tuturor. În spectacolele lui Pippo Delbono există un amestec de suferinţă şi bucurie, de resemnare şi optimism, şi o speranţă intensă, care par să rezume viaţa la esenţa ei. „Trezirea”, dincolo de un spectacol confesiune, este o imagine a prieteniei, a unor fiinţe care rezonează împreună, care se sprijină unii pe alţii cu discreţie, grijă şi atenţie, dar este şi întoarcerea privirii spre celălalt, ceilalţi care sunt într-o situaţie fără ieşire.

„Il Risveglio/Trezirea” e zborul lui Pippo Delbono atunci când picioarele nu-l mai ascultă. E îndemnul Devi ballare! Trebuie să dansezi! Mormanele de nisip / morminte ale celor pe care i-am pierdut ca indivizi şi ca umanitate. Şi mersul înainte. Şi sentimentul că am rămas în cercul de prietenie creat de George Banu. Şi mersul înainte.

Conferinţa specială: Matei Vișniec în dialog cu Pippo Delbono poate fi accesată pe blogul FITS. (https://blog.sibfest.ro/conferinte-speciale/).

Matei Vişniec: (…) „Ne dai impresia că suntem prieteni, ne lași să te tutuim. Transmiți multă căldură. Sunt tineri care te recunosc și tu nu-i cunoști. Vorbești cu ei de parcă îi cunoști de o viață. Emani bunătate. În toate piesele tale vorbești despre lucruri clare: oroare, război, sărăcie și există un soi de optimism. De unde vine acest optimism?”

Pippo Delbono: „Optimismul vine din experiența vieții atunci când înțelegi că lucrurile se schimbă. Optimismul nu e ceva retoric, e ceva real, palpabil și e ceva dur. Foarte dur. Este necesar să fim sinceri, dar e foarte greu. Teatrul meu e sincer, așa cred și sper. De aceea persoanele de aici mă văd așa. Fiecare dintre voi probabil că ați avut o viață dură și atunci rezonați cu ce găsiți în producțiile mele. Prietenia este o necesitate a celorlalți. Eu tot mai mult am nevoie de ceilalți. Am nevoie de companie, să văd și să simt oamenii că sunt lângă mine. Aceasta este prietenie. Întreaga artă se bazează pe prietenie. Inclusiv actorii mari cu care am lucrat mă iubeau și din această iubire a lor îmi luam forța.” 

Luana Popa