Teatrul care întinerește publicul

În încercarea zilnică, uneori cu succes alteori eșuând, apoi încercând din nou și din nou, mă lupt pentru valoarea și semnificația profesiei mele de actor. Activez în domeniul teatrului pentru copii și tineret de mai bine de 4 ani (ca actor, regizor de teatru de animație, mai nou dramaturg și realizator de proiecte educaționale), timp în care m-am întrebat, nu de puține ori, dacă este suficientă munca cu mine însămi, dacă este suficientă lupta și efortul meu constant în a oferi o experiență teatrală cât mai bună tinerilor spectatori, dacă nu cumva acest efort constant nu trebuie să fie în acord și valorizat în cadrul unei strategii mai atente, să fie cuprins într-o strategie managerială care înțelege cerințele și specificul noului public și dacă nu cumva ar trebui să privim mai insistent realitatea în care teatrul pentru publicul tânăr nevalorizat în trecut începe să ofere interes din ce în ce mai mare practicienilor.

            De ce este nevoie pentru ca profesia mea să fie semnificativă copiilor și adolescenților? Dar sunt eu în măsură să stabilesc care sunt problemele lor? Oare diferența de vârstă dintre mine și publicul țintă îmi permite să construiesc spectacole potrivite lor? Experiențele culturale pe care le construim se adresează tinerilor, profesorilor sau părinților? Cine îi aduce pe tineri la teatru? Pot să îi apropii pe tinerii spectatori de subiecte mai puțin confortabile sau considerate tabu în familie și la școală dacă cei care decid ce spectacole au voie să vizioneze sunt chiar profesorii sau părinții lor? Cum înțeleg tinerii spectacolele de teatru și mai ales, au ei nevoie de teatru? Poate teatrul să concureze cu lumea digitală a tinerilor și cu experiențele pe care lumea virtuală le-o oferă? Care sunt așteptările tinerilor din partea instituțiilor culturale?

            Cred că publicul de adolescenți are nevoie de un teatru diferit decât cel al adulților. Diferit și de cel adresat copiilor. Preocupările, modul de percepție al lumii, problemele lor existențiale, dar și diferitele moduri de petrecere a timpului liber pe care universul digital le-o oferă, fac ca această categorie de public să aibă nevoi și cerințe specifice.

            Publicul de adolescenți este prea mare ca să mai meargă la teatrul pentru copii, gen de teatru asociat de cei mai mulți spectatori cu teatrul de păpuși, pentru a vedea povești cu prinți, zâne, zmei și balauri, povești cu care empatizează și care îi oferă suspansul și confortul luptei dintre Bine și Rău în care Binele câștigă întotdeauna, iar uneori este prea mic pentru a se identifica cu problemele și realitățile aduse pe scena teatrului dramatic pentru oameni mari (Oltița Cîntec, Teatrul și publicul său tânăr. Realități românești). Așadar trecerea de la ficțiunea basmului la realitățile factuale din jur îi oferă adolescentului un spațiu teatral care ar putea să îl preocupe în mod real și care are putea să i se adreseze direct și onest.

            Dar ruptura produsă între vârsta copilăriei, când spectactorul este adus la teatru de părinte sau profesor, de multe ori neavând libertatea de alegere și vârsta maturității, când adultul are libertatea alegerii, oferă spațiu vârstei de tranziție, a adolescentului care are de multe ori posbilitatea să vină singur la teatru, dar care înclină către alte preocupări care nu favorizează această activitate. Vorbim de spectatorii cu vârsta cuprinsă între 14/15- 18/20 ani. Această vârstă coincide cu o perioadă marcată de contradicții, de schimbări biologice. Aflat între copilărie și maturitate adolescentul încearcă să se descopere și să priceapă lumea care începe să arate altfel, să înțeleagă inerția lumii și sentimentul urgenței în această cursă contra-cronometru de care începe să fie din ce în ce mai conștient.

Cu același sentiment al urgenței oamenii de teatru ar trebui să acționeze responsabil față de acest public volatil și vulnerabil prin producerea unui teatru diferit față de cel pentru copii.

            Dramaturga Elise Wilk spune în Teatrul pentru publicul tânăr în România că „spectacolul ideal pentru publicul tânăr are un grad ridicat de implicare și vine însoțit de strategii și demersuri care implică publicul dincolo de spectacol”.

Spectacolele pentru adolescenți au o importantă miză pedagogică, dar care nu se subordonează niciodată mizei estetice. Teatrul pentru publicul tânăr poate să educe adolescenții, dar și pe cei de lângă ei, părinți și profesori, cei care îi formează, le impun principiile și valorile în viață și le decid până într-un anumit punct activitățile. Și lor li se adresează teatrul pentru publicul tânăr, apropiindu-i de subiecte greu de abordat, de susținut în fața copiilor, respectiv a elevilor. „Și uneori, adultul este mai refractar decât copilul la idei noi, este mai greu de lucrat cu el pentru a-i schimba mentalitatea, a-l face să renunțe la prejudecăți. Cred că prin ricoșeu, teatrul pentru publicul tânăr este și un teatru de întinerire a publicului adult.” – Oana Stoica, Teatrul pentru publicul tânăr, între spectaculos și confesiune.

            În România există multe teatre care din titulatură se adresează și adolescenților, dar repertoriul lor conține doar spectacole pentru copii. Spectacolele lor se adresează publicului până în 12 ani. Dar ce se întâmplă cu categoria de public cuprinsă între 11-18 ani?

            Viața adolescenților de astăzi se desfășoară diferit față de a noastră, evoluția rapidă a tehnologiei îi marchează și îi închide în lumi virtuale. Această dimensiune care se dezvoltă atât de rapid este prea puțin luată în seamă de managerii teatrelor pentru tineri din România. De exemplu, la teatrul Grips din Berlin se desfășoară la ora actuală proiecte extrarepertoriale în care echipele artistice se întâlnesc cu experți digitali din domeniul design-ului de jocuri și descoperă împreună noi estetici teatrale și narațiuni care pot explora dimensiunile digitale din viețile copiilor și ale adolescenților.

            Unul dintre motivele pentru care lipsesc din repertoriile teatrelor pentru copii și tineret spectacolele adresate adolescenților este și lipsa de finanțare. Autoritățile nu anticipează repercursiunile pe care le au astfel de goluri în bugetele teatrelor și lipsa programelor culturale dedicate adolescenților. În acelați timp inconsecvența programelor dedicate acestui public fac ca multe instituții să creeze câte un spectacol pe stagiune, unele dintre ele chiar foarte valoroase, cu tematici specifice adolescenților, apoi să nu-și mai continue direcția începută. Publicul odată câștigat, trebuie menținut, atras în continuare. Altfel, un singur spectacol pe stagiune dedicat acestui public nu cred că aduce mari realizări în crearea unui nou public.

            Eforturile complementare scenei, programele extrarepertoriale adresate publicului tânăr care să asigure aprofundarea experienței teatrale și dincolo de spectacolul propriu-zis ar trebui să nu lipsească din strategiile manageriale ale instituțiilor care se adresează acestui segment de public. Din păcate, doar câteva instituții, prea puține, creează astfel de programe.

            Spectacolele adresate adolescenților sunt excluse din sistemul de recunoaștere profesional. Începând cu anul 2024 Senatul UNITER a decis integrarea unor noi categorii de premii, printre care și Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru copii / de animație, al cărui câștigător a fost Teatrul pentru Copii și Tineret Gong împreună cu Centrul de Teatru Educațional Replika. Pe de-o parte cred că Senatul UNITER ar trebui să recompenseze și producțiile pentru publicul adolescent, dar pe de altă parte acestea sunt încă prea puține pentru a susține și a forma o concurență. Prea puține instituții culturale din țară reușesc să investească în producții și într-un teatru așa cum și-l doresc adolescenții. Cu toate acestea instituțiile de teatru care se adresează tinerilor ar fi bine să nu uite că miza educațională a unui spectacol nu ar trebui să fie superioară valorii artistice a teatrului. Și chiar dacă studiile existente pentru grupa de vârstă 12-18 ani nu oferă informații relevante despre relația actuală a tinerilor cu teatrul, instituțiile au datoria de a gândi, de a căuta soluții în crearea demersurilor prin care să-i apropie pe tineri de teatru. Teatrul trebuie să aparțină comunității, teatrul trebuie să dizolve granițele dintre artiști și spectatori și să creeze această comunitate în care adolescentul are ocazia să se simtă vizibil, înțeles și mai puțin singur.

Eliza Păuna